Eu, pe Pamant.

“Adevarul despre copilaria noastra este pastrat in corpul nostru si cu toate ca il putem reprima, nu-l putem schimba niciodata. Mintea noastra poate fi pacalita, sentimentele-manipulate… Dar intr-o buna zi organismul va prezenta nota sa de plata, caci este la fel de incoruptibil ca un copil care, desi intreg la minte, nu va accepta nici un compromis sau scuze si nu va inceta sa ne chinuiasca pana nu incetam sa ocolim adevarul.”

Margaret Atwood.

“Am vazut ca, indata ce renuntam la protectia oferita de muschii incordati si de respiratia superficiala, simtim o enorma usurare sufleteasca si ne aflam mult mai aproape de a descoperi cine suntem cu adevarat. O alta modalitate de a ne apropia de sinele nostru real consta in a lua o hotarare lucida, dar plina de iubire de a cunoaste sufletul copilului ascuns in fiinta noastra, care a fost ’strivit’; sa ne reconectam la spontaneitatea si bucuria care constituie dreptul innascut al fiecarei fiinte umane. Dezvoltarea nu se poate realiza fara durere, este infricosator si dificil sa lasam in urma ideile depasite care ne-au tinut in spatele zidului nevrozelor noastre. Pe de o parte , ne este teama ca, daca ne deschidem si ne analizam sufletul, nu stim daca vom gasi ceva; este ca si cum am deschide ‘cutia Pandorei’-ne va coplesi, ne va ucide, ce va fi acolo, va fi mai rau decat suntem acum? Toate aceste intrebari ne fac sa dorim sa ne mentinem bariera de protectie, sa ne fixam iarasi in spatele zidului, dar cu ce pret! Boli fizice, anxietate cronica, depresie, dezintegrarea personalitatii. Puteti sa alegeti sa va traiti viata numai pe jumatate, dar pentru a fi intregi trebuie sa faceti unele sacrificii. Nu pretind ca este usor sa elimini ani de zile de gunoi acumulat  in suflet, gunoi mentinut acolo prin toate mecanismele noastre fizice, dependentele noastre, nu numai alcoolismul, medicamentele si alimentele, ci si dependenta de munca, de relatii parteneriale, de perfectiune, de sport, de palavrageala. Lipsa de viziune interioara ne tine legati cu lanturi de starea in care ne aflam.”

Shirley Trickett.

Nu-i fain deloc.

In asteptarile majoritatii care imi tin dosarul sub perina, se includ anumite stop-uri si limite, care, imi dau seama ca sunt defapt pentru oamenii care nu au trecut inca de orizontul bine limitat de care sunt inconjurati. Accept sa ii ascult, eventual sa invat ce am de invatat, dar, nu accept sa ma judece.

Cand imi apare vre-un ‘iluminat’, incep sa fac preselectie intre anturajul meu, care imi ofera viata ce-mi place. Acela pe care il urasc. Am inteles ca nu pot avea cele doua vieti pe care le doresc in acelasi timp, ca-mi plac amandoua nu e o scuza, ca trebuie sa aleg, dar nu vreau. Imi place si n-am ce-i face. Ca odata ce traiesc, pierd iubire. Si prefer, de multe ori, sa pierd. Ce pacat, nu?

Cum sa aleg un drum, cand nu-mi place niciunu si le iubesc pe amandoua? Ca fiecare parte are o parte buna si una rea, ca nu pot hotara care e a mea, care e ‘the one’. Pana atunci, oscilez intre doua vieti paralele care nu ma lasa sa fiu ‘eu’.

Ceva.

O groapa de minciuni, stranse intr-un ocean, planse zadarnic, alerg dupa ele, sa le gonesc, le urasc si ma urmaresc intr-un continuu timp nevazut.

Azi m-am trezit coplestita de atatea ganduri ce duceau la frumos, la acele care azi imi dau sperante si nu le pot stinge. Valuri gri de parfum toxic ce-mi inunda simturile, tresar cand sunt privite, ador sa privesc cum suspina dupa alte arome ce trec in goana, acelea care vin si pleaca. E clar, sunt in iluzie.

Tot ce doare azi, nu se simte, caci sunt un bulgare de zapada care se topeste in flacarile focului stins. Doar azi…

Ce a trecut, a murit.

Imi intorc gandurile si chipul in trecut. Nu stiu de ce, caci trecutul inseamna moarte. Ziua de ieri a murit, nu mai pot schimba nimic. Nimic din trecut nu poate invia, tot ce a trecut a murit. De ce oare, moartea nu se uita?

Vad in ce-a murit, o copilarie trecuta, zambete si lacrimi, oameni intrand si parasind viata mea, amintiri cu rost si fara, vise ce azi devin realizari, vise moarte, familia mea dintotdeauna. Noi doi, cand eram mici si ne bateam, ne uram si ne iubeam, noi doi in sute de imagini moarte, noi doi impreuna, nu despartiti. Te vad si nu te pot privi, caci suntem atat de diferiti si atat de indepartati. Totusi, esti o parte din mine, desi nu esti aici, esti in mine si eu in tine. Rasfoiesc paginile mortii si te vad in fiecare, te simt si acum cum ma iubeai. Bune si rele, ai fost acolo mereu, cand ma trezeam si adormeam, langa mine si ei, acolo unde am crescut, in ei… Sa schimb ce-a fost, nu pot caci a murit, dar pot cu siguranta sa schimb un viitor care ne desparte. Azi suntem doi straini, chiar daca ma stii si te stiu, nu esti aici, esti in mine, te port mereu, oriunde as fi. Mi-as dori sa te stiu bine, sa fi bine, caci esti in mine. Si cand tie ti-e bine, o parte din mine radiaza de fericire. Tu si cu ei ocupati partea cea mare, acea pe care nu o sa o inlouiasca nimeni, niciodata. Cea prioritara. Singura care nu va muri niciodata.

“Murim cu fiecare clipa. Murim si lasam in urma pasilor nostrii morminte de amintiri.”

Nu se explica. Se simte.

Ce te faci atunci cand siguranta ta nu mai e atat de sigura? Atunci cand temelia vietii tale incepe sa se desparta de inceput, sa creeze un alt inceput, unul atat de singuratic precum un fir de iarba-n bruma. Bruma cade mai frecvent in noptile senine. Dar acel fir de iarba?

Apreciez cu adevarat sinceritatea, o iubesc si-mi pare pura. Detest minciuna. Nu aceea marunta, ci cea care e atat de mare incat nu necesita argumente ca sa fie minciuna. Aceea pe care o depistez fara sa aud/vad nimic. Aceea pe care o simt. N-am un dar aparte, e doar un simt pe care l-am descoperit cu ajutorul greselilor pe care le-au comis.

Ma intreaba cineva, cu cea mai mare seninatate, de ce sunt asa cum sunt, de ce sunt trista, de ce nu profit de tot ceea ce as putea. Sa nu deschida nimeni niciodata un subiect ce doare, sa nu aprofundeze nimic, caci e zadarnic mereu. Am fost mereu sensibila intr-un anumit sens, nu in toate, si stiu deci ca e un mare defect, incerc sa il schimb in fiecare zi, sa-l indrept, sa nu-l mai am, sa nu mai stiu cum e sa te afecteze nimicuri. Cineva mi-a spus odata ca sensibilitatea este una din cele mai mari calitati. Atunci, nu stiam ca sunt asa, si da, consideram sensibilitatea o valoare imensa. Nu e asa. E atat de greu sa iesi din casa stiind ca oricine iti poate face rau. E atat de nesigur sa stii ca oricine iti poate ajunge inauntru, un ‘oricine’ care poate deveni cineva…

Candva, intr-un timp pierdut, imi doream sa alerg pe nisip fierbinte, acum alerg prin spini…

Nocturn.

6 am. Inca o noapte furata.

Mi-a vorbit cum mi-am dorit, m-am indoit cum ma asteptam, m-a privit cum o facea odata, m-a surprins cum stiam. M-a invatat din nou sa fiu cum nu sunt, sa fiu puternica, mi-a aratat drumul cel drept; acel drum mai usor, care nu tine cont de nimeni, acel drum ce nu ma consuma.

Am ajuns la o margine de drum, intamplator. Intamplarea a facut sa se mai rupa o bucata din acel putin. Intamplarea nu a fost intamplatoare, caci am zarit ceea ce nu asteptam. Te-am zarit.

S-a rupt inca odata ceva in mine, cand am vazut ca lipsesti, cand am vazut ca in locul meu nu sunt eu. Un loc neutru, care nu apartine.

Daca as putea sa iti spun… m-ai asculta?

Altfel.

Sunt mii de tipuri de oameni. Fiecare om is creaza stilul lui aparte, stilul de a trai. Cum e posibil ca un om care isi alege un stil de viata in care se simte bine, sa doreasca schimbarea acestuia? De ce?

Sufar acum. Poate ca nu pentru ceea ce cred eu. Ci poate pentru simplul fapt ca am renuntat la obisnuintele mele zilnice, inlocuindu-le cu unele noi, bune, dar care nu imi plac. Nimic neobisnuit, o viata plicticoasa. Nu imi place. Nu imi place nimic din ce fac, nu imi mai place nici somnul, care inainte imi dadea una din cele mai mari satisfactii, nu-mi mai place nici muzica, pobabil pentru ca rasuna din cele doua boxe atarnate din camera mea, nu imi place nici noaptea, nu-mi mai place nimic. Si ma-ntreb, de ce incerc? Timpul ‘ma ajuta’ trecand tot mai lin, ca doar mi-e ‘prieten’, urasc tot ce am in jur, cei patru pereti, decoru’ asta neschimbat. Urasc cel mai mult scoala, ca’ ma streseaza, ca’ nu pot sa merg. Nu stiu de ce, nu pot. Si chiar nu pot, nu-i vrajeala. Deci am o saptamana groaznica, vreau sa treaca si sa fie ca la inceput…

Ti-am spus mereu, dar am stiut numai eu.

Timp.

Acum imi amintesc ca tata imi spunea mereu ca tot ce nu ne omoara, ne intareste. Am inteles demult asta, dar am inteles pe langa asta si faptul ca nu inseamna tocmai fericire acea putere de care-mi vorbea. Mi-e frica.

M-am gandit la viata lui, mi-am imaginat ca o traiesc si am inteles, intr-un fel, de ce imi spunea mereu. Am deschis larg ochii si am vazut dintotdeauna ca exista mai rau, mai greu si mai apasator. Am vazut ca odata cu inaintarea varstei toate sunt mai proeminente si toate devin mai grele, nu mai usoare. Am stiut ca viitorul poate schimba cursul si m-am bazat mereu pe asta, am sperat si sper in viitor. Mi-am pus bazele-n el. Raman acele urme ce nu-mi dau pace.

Nu traiesc prezentul, caci nu am timp. Rareori, traiesc momentul, dar niciodata prezentul. Si imi pare rau.

Ce inseamna un regret? Regretul este, oare, inutil?

Am mainile legate, nu am libertate, sunt inchisa intr-un metru patrat. Nu pot decat sa scriu… intr-un decor infumurat.

Refuz blazarii.

Suntem ceea ce gandim. Avem cu totii aceasi libertate orbitoare care ne permite sa ne alegem drumul, cum si cat il vom pasi. Da, decidem si noi durata acestuia, in functie de curaj. Din punctul meu de vedere, curajul influenteaza durata vietii. Pentru orice realizare, curajul este primul pas pe care il facem, primul fior si gand care ne invaluie. Curajul este o adevarata valoare si totodata, un defect.

Timpul. Timpul nu trece niciodata. Noi trecem prin timp. Confuzia majoritatii. Trist este ca timpul face ca cuvintele ce le foloseam in trecut sa isi piarda greutatea, desi ele raman adevarate. Ce-mi era greu sa spun ieri, ce-mi consuma emotii si dadea emotii, azi ramane doar o vorba stersa, fara valoare. Un lucru rau nu vine niciodata singur, vad si simt pana-n oasele-mi cutremurate si deasemenea, observ cum raul se propaga (de ce?) mai repede decat binele. La ce sens sa ma feresc daca sunt tinta lui? Rareori recunosc ca suferinta imi fura ani din viata, pe care-i regret. Unde e recunostinta?

Si caut si in multimea infinita de raspunsuri neraspunse, mute si aglomerate, caut sa gasesc un raspuns in realitate. Ma-ntreb de ce si ma ratacesc in intrebari si ma ascund in umbre sterse.

Ma ascund de o viata blazata, de care mi-e teama.

Pe negandite.

De cateva minute scriu si sterg randuri scrise la disperare, incerc sa nu scriu caci nu am mintea limpede, nu vreau si nu stiu ce sa scriu, dar vreau sa fac ceva caci nu pot sa dorm. Uite, pot sa descriu sentimentu’ asta pe care-l traiesc acum, sentimentul de insomnie. Pai nu pot sa dorm, pentru ca ma gandesc. Nu reusesc nicicum sa-mi opresc mintea asta ce functioneaza doar atunci cand nu e nevoie si tipa atunci cand nu o intreaba nimeni nimic.

Cum imi place mie sa sar de la un subiect la altu’, pot sa spun ca incerc sa imi gasesc ceva nou caruia sa ii daruiesc toata atentia mea, caci am prea multe ce trag de mine in stanga si-n dreapta, nu ma lasa sa-mi vad de scoala (puteti sa radeti, va dau voie), nu ma lasa sa traiesc o viata anosta, cum mi-as dori sa-mi placa. Imi cer prea mult, mai mult decat pot duce, exagerare.

Atatea ‘bune’ de la inceputul anului, incat incetul cu incetul ma dau batuta, ma las in vant, care apropo, e foarte rece. Am vazut atatea intr-o ora, am invatat o carte-ntreaga intr-un minut si vad atatea inimi rupte de Cupidon incat incep sa urasc iubirea. Ca’ doar pot. E doar un pas.

Am cunoscut candva un pustan. Era in aer cand l-am cunoscut. Pobabil, in apogeul vietii lui, cum de altfel e tot timpu’. Am incercat, pe parcurs, sa observ ce-i lipseste, ce nu a gasit inca. Caci eu stiu ca mereu lipseste ceva. Stiu eu. Cu timpu’, l-am cunoscut. Atunci am vazut ceva ce il trada. Zambetul. Avea cel mai pervers zambet din galaxia zambetelor atasat la un chip total normal. Ii lipsea o parte din el. Cea esentiala. Ii lipsea inima. Avea tot ce vroia, facea tot ce vroia, dar nu avea nimic de oferit. Avea vreo 15 ani si ma gandeam ca si-a pierdut pe drumul lui cel scurt acea parte. Sau poate, i-a furat-o cineva. Poate da sau poate nu… Oare?

Si alerga dupa vapai stinse, alerga in goana nebuna ca si cum nimeni nu l-ar fi vazut. El credea ca nu greseste, el vedea doar partile subtiri din stratul gri ce se multiplica in fiecare clipa a existentei noastre. El era doar un copil, azi nu stiu ce e, caci el inca alearga. Prea repede.

Delirez (sper ca din cauza somnului).

Ma gandeam sa nu dorm azi. Ma gandeam sa stau treaza pana dimineata si apoi sa merg la scoala. Sa vad aceleasi fete galbene ce ma deprima, sa-mi vad colegii turbati de prea mult Craciun, sa-mi aud fetele cum discuta despre make up, fashion si silueta, cum vrajim barbatii si cum scapam de ei. O adevarata scoala. 2 in 1. Scoala-scoala si scoala vietii minore. O nebunie de oameni stransi la repezeala, o gluma, o bataie de joc. De ce faceti copii?

Sa-mi vad sufletul pereche cum respira greu, cum sufera si sa sufar si eu cu ea. Sa o vad cum imi evita privirea, cum se abine si sa fac la fel si eu. Sa plutim in doi, sa chiulim impreuna uneori. Cu gandu’, bineinteles. Cum nu avem ocazia sa o facem. Cum ne-am dori. Imi povesteste cum ii merge din priviri si imi cere sa o ajut fara sa-i spun nimic. Un geniu rupt.

As vrea sa-i am pe toti intr-un pat imens, sa adormim zambind si sa nu ma mai trezesc. Atat. Sa fiu ca tine, caci esti idolu’ meu (nu va regasiti).

P.S. Te iubesc.

!

Nu mai pot.

2010.

Sute de planuri, idei noi, sperante, vise si promisiuni. Asta aduce noul an. Schimbari pe care mi le propun in fiecare an, se inmultesc si se aduna intr-o minte prea plina.

Sa traiesc fiecare clipa fara sa meditez, fara sa ma distrug, sa nu mai socotesc, sa nu analizez fiecare salut sau zambet. Sa nu ma ajunga lucruri marunte care ma dor. Sa nu-mi poate face rau nimeni, sa fiu eu cea mai importanta, nu altcineva. Sa-mi pun viata mea pe primul loc si sa-mi traiesc viata doar pentru mine. Macar o data…

Sa-mi aleg una din cele doua parti opuse ce se resping, sa nu ma mai chinuie, sa nu mai fiu un camp de lupta pentru ele, sa fie una. Cea buna, cea pe care nu pot sa o aleg.

Imi doresc un psihic nou, nu altceva.

Reciprocitatea e o lege.

Niciodata nu mi-am permis sa am o parere precisa despre un om pe care nu l-am cunoscut personal. Oare, as putea sa fiu atat de detasata de tot incat sa fiu inteleasa? Oare trebuie sa ma inteleaga un oarecare? Nu se poate, oare, sa am alceleasi drepturi ca cele pe care le ofer?

Reciprocitatea a fost intotdeauna nedreapta. Intotdeauna unu a oferit, iar celalalt doar a poftit. E uluitor sa poti sa oferi fara sa primesti nimic in schimb.

Un singur pas.

Agonie.

E o speranta in interiorul cel mai interior, ce arde si asteapta cu nerabdare un raspuns la sutele de intrebari care tanjesc dupa un adevar. E o neliniste permanenta, o dezordine infernala de ganduri, o cantare zgomotoasa lipsita de sunet, un gol imens in care ma pierd. E o linie de final care nu a luat un final concret, un inceput fara sfarsit, ce oscileaza intre asteptarea finalului si a inceputului. E mintea mea bolnava care tremura, vocea ce ma trezeste din cand in cand, dependenta de atatea lucruri inutile. E tot ce iubesc incuiat in ceva mic, ce ma urmareste si nu-mi da pace deloc.

E privirea ta ce minte. Acea privire pe care doresc sa o vad mai calda, mai des, mai mult, mai intens. Sau deloc. Ochii tai, prin ochii mei, aceia pe care-i urasc atat de tare cand mint, aceia care imi zbiara tot ce tu nu mi-ai spus niciodata. Ii citesc, cu greu, asa cum tu nu stii sa o faci. Cei doi ochi iubiti de atatea inimi. Aceia care alearga in lumina, nu in intuneric, aceia despre care as scrie o carte, aceia care nu ma stiu, nu ma inteleg, nu ma citesc… Acei ochi pe care acum nu vreau sa-i vad, aceia care-mi provoaca pareri de rau si dezamagiri…

Un infinit la care eu ii caut finalul. Nebunie curata.

Ruptura.

Sarbatori.

Timpul… a trecut la fel de repede ca niciodata, mai repede cu fiecare an trecut. Sosesc si Sarbatorile, odata cu ele, in cazul meu soseste si melanconia. Da, Sarbatorile ma deprima la maxim, imi amintesc de vremurile in care eram doar un copil care il astepta cu cea mai mare nerabdare pe faimosul Mos Craciun. Vremuri care astazi nu mai sunt la fel, vremuri de care mi-e dor si de care imi amintesc cu atata drag… Imi amintesc de fiecare an trecut, observ cum din atatia, am ramas doar cativa, observ schimbari majore ce s-au petrecut pe parcursul anului; totul e mult mai vizibil in decursul Sarbatorilor.

Nu imi plac Sarbatorile, cum nu-mi place nici ziua mea onomastica, tocmai pentru ca nu mai poate fi cum era odata. Nu mai traiesc Spiritul Craciunului, nu mai simt mirosul bradului, zapada nu mai e la fel de alba… toate s-au schimbat, odata cu noi, oamenii.

Sarbatori. Imi par a fi atat de singure.

100 de lucruri despre mine.

1. Ma numesc Mitran Christine.

2. Mi se spune Kiki.

3. Am 17 ani.

4. Sunt in zodia varsator.

5. Imi plac culorile negru, alb si albastru.

6. Imi place vara.

7. Imi place sa rad.

8. Iubesc muzica.

9. Imi place sa dansez si sa cant.

10. Imi plac dramele.

11. Imi place Cola.

12. Beau cafea in fiecare zi.

13. Fumez Pall Mall Blue.

14. Imi place foarte mult sa scriu.

15. Imi place sa stiu cat mai multe lucruri.

16. Nu imi place sa copiez.

17. Urasc foarte tare minciuna.

18. Cel mai mult imi place sa ma distrez.

19. Imi place sa iubesc.

20. Iubesc.

21. Urasc timpul.

22. Nu suport falsitatea.

23. Imi place sa am cat mai multi prieteni.

24. Nu am niciun prieten ca-n povesti.

25. Mi-as dori foarte tare sa am un prieten ca-n povesti.

26. Caut dintotdeauna un prieten ca-n povesti.

27. Sufar mult din cauza prieteniilor.

28. Am un frate pe care il iubesc.

29. Am doi parinti pe care ii iubesc.

30. Sunt o persoana extroverta.

31. Sunt naiva.

32. Sunt foarte sensibila din trei puncte de vedere.

32. Nu imi place sa arat ca sunt sensibila.

33. Nu suport sa inspir mila.

34. Stiu sa imi ascund sentimentele foarte bine.

35. Am devenit greu influentabila.

36. Sunt un copil.

37. Nu am incredere in oameni.

38. Nu vreau sa ma maturizez.

39. Pot sa devin foarte serioasa.

40. Stiu multe lucruri folositoare.

41. Nu suport diferentierile produse de bani.

42. Nu pun prea mult pret pe aspectul fizic.

43. Imi plac masinile.

44. Imi place viteza.

45. Marca mea favorita este Mercedes.

46. Nu suport fitele.

47. La o femeie apreciez aspectul natural.

48. Nu imi place sa stau acasa.

49. Imi place sa inot.

50. Imi plac ploile de vara.

51. Nu imi place iarna.

52. Toamna ma deprima.

53. De obicei, nu imi plac barbatii foarte tineri.

54. Nu suport sa mi se impuna ceva.

55. Nu ascult de nimeni, doar de mine.

56. Imi place sa dau si sa primesc sfaturi.

57. Ma inteleg mai bine cu baietii, decat cu fetele.

58. Imi place sa fac cadouri.

59. Imi plac surprizele.

60. Nu imi place sa primesc ajutor.

61. Cand eram mica imi doream sa fiu pompier.

62. Iubesc libertatea foarte tare.

63. Sunt dependenta de libertate.

64. Am renuntat la multe lucruri importante pentru libertate.

65. Consider ca e un defect sa-mi iubesc atat de tare libertatea.

66. Ma enervez foarte repede.

67. Imi place parfumul D&G Blue.

68. Am iubit trei barbati.

69. Cred in iubire.

70. Nu vreau sa nu cred in iubire.

71. Iubesc noaptea.

72. Nu imi place incapatanarea.

73. Imi place sa vorbesc.

74. Sunt curioasa.

75. Nu suport plictiseala.

76. Deseori, exagerez.

77. Imi place foarte mult sa dorm mult.

78. Ma schimb foarte repede.

79. Nu imi place singuratatea.

80. Uneori, ma indoiesc de Dumnezeu.

81. Consider ca nu exista imposibil.

82. Vorbesc mult la telefon.

83. Locuiesc in Deta.

84. Nu imi place lumea din Deta.

85. Nu imi place Timisoara.

86. Nu imi place sa dorm noaptea.

87. Am facut tot ce am vrut.

88. Nu pot sa fiu dominata.

89. Mereu sunt in criza de timp, desi nu fac aproape nimic.

90. Nu am lucrat niciodata.

91. Vreau sa lucrez.

92. Consider ca sunt putin nebuna.

93. Sunt convinsa ca in viitor o sa inebunesc.

94. Sunt foarte impulsiva.

95. Mananc putin.

96. Pot sa fiu foarte puternica, dar pot sa fiu si foarte slaba.

97. Imi place Vin Diesel.

98. Majoritatea fetelor din Deta nu ma suporta, dar nu ma deranjeaza.

99. As fi vrut sa fiu barbat.

100. Mai bine nu ma cunosti .

Era tovarasul meu. El a murit.

Acum stau si ma gandesc la cate clipe am trait… unde, cum si cand pentru noi nu a contat, dadeam orice. Pentru noi. Erai eu, ma stiai si te stiam si nu-mi gasesc cuvinte, nu exista descrieri atat de complexe pentru a descrie relatia noastra. Daca nu exista perfectiune, nu existam noi.

In zadar insa, aseara mi-ai atins pentru o secunda toate simturile omenesti, privindu-ma cu aceasi ochi calzi si tristi, pe care ti citesc atat de usor dintotdeauna. Erau la fel ca la inceput, fricosi si timizi, de o lumina prea intunecata si visatoare. Aceia pe care i-am iubit doar eu, fara sa vezi.

Cat de dor imi e sa iti rostesc numele, sa-ti spun ce simt si sa-ntelegi. Sa-ti mai pot spune cea mai buna prietena a mea.

P.S. Ciorna veche.

Inceput. Final.

Inceputurile noi… pentru mine sunt cele mai infricosatoare lucruri. Imi plac schimbarile, caci ma satur repede de tot, insa mi-e foarte frica de tot ce inseamna nou. Imi place sa cunosc, insa imi dau seama ca, cu cat cunosc mai mult, cresc zeci de responsabilitati. Mi-a placut dintotdeauna sa cunosc oameni, sa-i studiez, sa observ diferentele dintre ei, sa-i descopar. Acum mi-e frica caci primul lucru pe care-l gandesc este dezamagirea. De la primul inceput, ma astept la cel mai rau lucru, si tot nu gandesc destul de negativ, caci se intampla, deseori, ca raul sa fie mai rau decat cel pe care-l asteptam.

Sunt din ce in ce mai incercuita de necunoscut, de noutati, de surprindere, dezamagire… Sunt fortata sa ma transform, probabil, intr-un tipic adult. Dau vina, in zadar, pe varsta, pe situatie, pe orice; ca sa nu accept acea transformare. Vreau sa raman eu, in ciuda exteriorului.

Doar asa de tare… cand ceva frumos i-a sfarsit.

Cine sunt?

Stau de vreo cateva ore si ma gandesc… din nou si iarasi, ma gandesc la nimic. Ma gandesc la multe lucruri care ma fac sa gandesc prea mult, le socotesc, le invart si le studiez din toate colturile posibile si la final, ma satur caci nu ajung la nicio conluzie. Imi propun sa ma gandesc maine, sperand ca o sa gasesc un final. Imi imaginez sute de mii de lucruri… ma imaginez pe mine in toate felurile posibile, ma caut in imaginatie, unele ganduri ma duc la schimbare, altele ma fac sa ma indragostesc de mine, altele sa ma urasc… Imi imginez apoi ca pierd oameni dragi, ca imi pierd propria viata, apoi imi amintesc de toate gresilele, apoi incerc sa gasesc acel moment in care m-am pierdut. Am ganduri masochiste in ceea ce-mi priveste traiul, nu gasesc explicatii sau scuze pentru tot ceea ce fac… fie bine, fie rau. Ma contrazic in fiecare clipa, sunt doi in unu, sincer. Am doua personalitati opuse, ce sa resping, sunt alba si neagra, dar vreau sa fiu gri. In fiecare dimineata decid cine vreau sa fiu, ma schimb pe parcurs, ma transform, nu ma inteleg deloc.

Azi scriu cu incredere si scriu exact ce simt, ma regasesc, caci ma descriu, imi place ce scriu caci e singurul loc in care sunt eu in totalitate, imi place sa scriu, ma simt bine ca scriu, traiesc ce scriu. Vine ziua de maine cand recitesc ce-am scris si ma bufneste rasu’ caci nu-mi vine a crede ca blog-ul e realizat de mine.

Concluzia se rezuma, deocamdata, la o intrebare retorica, care ma distruge:

Cine sunt?

?

Pentru ce/cine scriu?

Ce am lasat in urma.

Se intampla in trecut. Imi place sa-l numesc trecut, chiar daca nu e un trecut indepartat. Imi place sa-l numesc trecut deoarece ma face sa cred ca a trecut. Desi m-a urmarit din clipa in care a luat nastere, trecutul a fost, pentru mine, un obiectiv clar pe care mi-am propus sa il las in urma. Un trecut negru si alb, din care am invatat lucruri pe care tu poate nu le stii. Dar, am subliniat si-am ingrosat si-am incercuit un esential, pe care l-am dobandit singura, din greseala mea. Am ridicat pana-n ceruri puterea de a ma ridica. Nu mi-a spus nimeni ca viata poate fi dura, nu mi-a sters nimeni nicio picatura ce se prelingea in fiecare clipa pe chipul meu, nu m-a trezit nimeni din visul cel alb pe care-l traiam, nu mi-a citit absolut nimeni ochii. Nu a fost nimeni acolo, caci eu i-am gonit pe toti. Apoi a aparut acel ceva ce urma sa schimbe viata mea. Si a facut-o. Prost.

Nu traiesc regrete, caci totul e un joc ce sa repeta. O gara. Sau poate, un tren. Pentru tot ce am trait, mi-am jurat, atunci, sa fiu puternica.

Azi nu mai stiu ce/cine sunt. Imi stiu doar gandurile cutermurate ce-mi zbiara-n minte sa nu repet o transformare fara rost. Caci rostul inca nu merita. Nu e. Imi zbiara ca imi trece timpul, imi zbiara-n neuroni si ii goneste prea repede. Senzatii de “prea mult”. Ma roaga sa ma tin de cuvant, imi arata ceea ce tu nu vezi; ba chiar imi descopera zeci de simturi nemaisimtite. Gandurile imi zbuciuma tot.

Oare cum e normalitatea?
My Immortal by Evanescene

Nu vorbi ce nu sti.

Uite ca am ajuns sa pot sa-mi urasc orasul in care am crescut, orasul in care m-am format altfel, nu am copiat, am invatat din greselile mele, nu din numeroasele exemple, am ramas tot eu prin ochii mei, in ochii celor care ma stiu… Am considerat intotdeauna ca trebuie sa ma exprim asa cum sunt, chiar daca ideile mele nu sunt, intotdeauna, pe placul tuturor. Am respectat tot felu’ de mentalitati si idei si am avut pretentia sa am dreptul sa ma exprim. Nu sa imi aprobe careva ideile, ci doar sa fiu lasata sa ma exprim.

Nu am inteles si nu cred ca o sa inteleg vreodata de ce oare lumea nu se poate concentra numai asupra lucrurilor ce le afecteaza viata. De ce se actioneaza fara sens, fara absolut niciun scop? Actiuni care afecteaza, de multe ori…

Si atunci, cum aleg sa fiu? Nepasatoare? Nu, caci am cativa oameni dragi pe care nu vreau sa ii dezamagesc din cauza unor barfe de c***t. Imaginea este o mare mare aparenta, deci nu ar trebui sa imi pese, dar totusi, o imagine buna ajuta. Presupune, uneori, calcarea demnitatii sau a principiilor, deci nu consider ca o imagine e o valoare. Probabil cel mai singur si neacceptat om din Univers este un inteligent care nu s-a integrat intr-o lume prea proasta. Asta e deviza mea.

bug mafia -n-ai fost acolo
Asculta mai multe audio Muzica“>

Stii?

Eram tot acolo, inconjurata de umbre false si mii de iluzii ce pluteau in jurul meu. Am crescut si am crezut in iluzie. Inca mai cred…

Am trecut prin zeci de prietenii, apropiere, regasire, despartire… toate mi-au folosit, insa cateva au ramas deschise. Spre tot ce incepe cu -re. Au ramas semnele invizibile de catre necunoscuti, am lasat in cateva cate-o particica din mine, am luat doar amintiri. Nu am simtit niciodata regretul ca s-a intamplat, am regretat ca nu am facut intotdeauna tot ce-am putut pentru a indrepta sau pentru a schimba ceea ce-mi parea urat. Nu a meritat aproape nimic, dar am aratat intotdeauna ca eu pot fi altfel, spre deosebire de cel ce-mi greseste. Am ocolit razbunarea pana-n limitele cele mai abrupte, am incercat sa schimb ceva, sa stiu ca am realizat ceva, sa imi gasesc in rauri innecate un rost. Un rost in viata inseamna fericire, inseamna cel mai frumos dar… el merita toata fuga pe care fiecare dintre noi o parcurge, aceea care duce la intalnirea rostului propriei persoane, la formarea telurilor. Inteligenta se poate dobandi, la fel ca toate lucrurile ce merita, totul e un mare nimic daca nu exista iubire, totul se naruie atunci cand nu traim fiecare clipa cu toata fiinta, tot ce avem e in zadar, caci fara iubire, nu avem nimic. Totul e atat de simplu cand visezi, atat de frumos cand fiecare vorba rostita vine din centrul inimii, fiecare privire ofera caldura ce ajuta intreaga omenire, fiecare zambet daruit…

Ce mai conteaza, atunci, cum te numesti, unde locuiesti, cu cine umbli sau ce masina conduci? Ce mai conteaza, cand nu mai ai nimic de oferit? Pentru ce sau cine alergi dupa tot ce nu conteaza? De ce cauti ceea ce tu ai deja, de ce nu observi ca tu ai cea mai pretioasa cheie in adancul tau? Acea cheie ce deschide cele mai incuiate porti, cea mai pretioasa, aceea pe care ai cautat-o o viata-ntreaga. Acea cheie este chiar inima ta.

Traim o singura calatorie fara intoarcere in care invatam in permanenta. Uitam, in permanenta, sa pretuim fiecare secunda, fiecare clipa, orice simplitate cu un rol atat de important. Uitam ca are un sfarsit in care trebuie doar sa putem spune ca a meritat osteneala.

Desi sunteti inca aici, sunteti tot ce mi-a provocat dintotdeauna un dor vesnic. Langa voi, as sta o viata si ceva…

Ea.

Am cunoscut-o in mine.

O cunosteam chiar daca nu am mai intalnit-o… Era ca-ntotdeauna, o umbra a simpla ei persoana, o aparenta straina pierduta-n zari indepartate. Era un singur gand in mintea-i incetosata, un val ce lovea in plina noapte cateva maluri drage ei… isi schimba mereu directia, revenind la nesfarsit in locul pe care niciodata nu si l-a gasit. Era o adiere, mereu in alte locuri pentru putin timp, era peste tot dar nu o gaseam nicaieri. O flacara pe care nu o stingea nicio furtuna, plina de ea, plina de iubire… Isi daruia inima fara prudenta, caci credea cu tarie ca nu exista o putere mai mare decat iubirea, credea mereu, chiar dupa atatea lacrimi. Se ridica intotdeauna, greu sau usor, cu mandria-n fata.

Era ea, cea pe care o vorbeau prietenii ei, cea pe care nu a cunoscut-o nimeni, nici macar ea. Era curcubeul ce nu a mai aparut dupa ploaie, zambetul ce starnea lacrimile florilor,  primavara intarziata. Cea care a alunecat pe gheata de sase ori pe saptamana, inca e cu mana-n ghips… alunecand pe gheata. Singura prietena ce a marcat tot ce-a iubit, singura care s-a rugat sa ajute un dusman, singura care face rau innconstient.

Era aceea cu dubla personalitate, fara indoiala, caci ieri a fost un inger, astazi e un demon. Inconstient. Si vroia mereu sa ramana un inger, pentru cei care-o iubeau, dar nu-i vedea… Inconstient. Ura timpul mai mult ca orice altceva, mai mult ca ura-n sine si platea mereu greseli ce acesta le provoca. Cu regrete si pareri de rau pe care le stia doar ea. Le platea scump.

Era mereu alta, mereu cu altcineva, caci isi cauta un loc; un scop avea. Imprevizibila, dorea sa se exprime, dar nu gasea o pajiste pustie si destul de mare pe care sa-si intinda ideile si simturile contradictorii, caci pentru ea, viitorul incepuse deja. Putea sa ajunga pana-n culmile excentritatii, putea sa fie cea mai calda persoana din lume, la fel cum putea sa se transforme intr-un sloi de gheata rebela. Isi dorea sa fie inconjurata de prieteni, dar se contrazicea mereu, caci punea o distanta si astfel, nu oricine putea sa se apropie de ea. Deseori, prefera sa se izoleze pierdandu-se in ganduri inutile, numai pentru a pastra libertatea si independenta la care tinea atat de mult. Si astfel, zbura din sloi in sloi, cautandu-si al ei loc. Desi il gasise demult, se mintea mereu, amanand viata in doi doar de dragul libertatii.

Nu o puteam privi in ochi; lumina lor venea din alta galaxie si patrunzea in foarte multe universuri. Nu stia ce inseamna ‘limita’, facea orice doar pentru ca mai tarziu sa nu-i para rau ca nu a facut. Zburda intr-un aer prea trist, zburda ca sa nu-l simta… se indragostea in fiecare zi. De-o floare, vorba, om.

Avea ca defect o mare sensibilitate mentala, cu care se certa in fiecare clipa a existentei sale. Era ca un obstacol in marea s-a aventura. Viata. Pentru ea, era ‘totul sau nimic’. Cele mai simple lucruri, pentru ea erau minuni.

Era ea, o parte ce-o iubesc.