Pam, pam, a fost ziua mea onomastica. Am implinit 20 de ani frumosi, in esenta.
Pam, pam, pam, a trecut ziua mea. A trecut incompleta, la fel ca majoritatea zilelor mele, fara acel cineva fericit. Dar in inima mea, a fost asa cum mi-am dorit.
Am vrut astazi sa scriu despre ce simt astazi. Si-am scris si-am sters, si-am scris si-am sters si uite asa nu am mai simtit.
…dar am uitat, suflet, ca eu sunt singura responsabila de tine. Eu te-am crescut in asa fel. Eu sunt casa ta. Si tot eu trebuie sa te apar de relele lumii. Eu trebuie sa te iubesc si tot eu trebuie sa te alin cand plangi. Nimeni nu poate sa te iubeasca mai mult ca mine, pentru ca eu te cunosc cel mai bine. Tu poti sa iei forme diferite, de print si de cersetor, dar seara, inainte sa adormi, eu te dezbrac de hainele murdare in spatele carora te-ai ascuns in timpul zilei. Te pregatesc, in timp de noapte, pentru o alta dimineata. Dar dimineata tu din nou alegi sa te imbraci, pentru ca-n lume nu-ti permiti sa iesi dezbracat. De multe ori ajungi acasa suparat, si cu mai multe haine pe tine, dar se intampla sa ajungi acasa fericit si atunci observ ca esti aproape gol.
O singura data ai iesit in lume gol: atunci cand te-ai nascut.
In timpul meu caut. Cu energia mea caut. Ingenunchiez cautand si dorm cautand. Nu te vad pe tine, te vad numai pe tine si nu-mi ajunge. Te caut sa fii mai mare. Te caut mai mult decat pot sa te am. Caut sa ma daruiesc mai mult decat exist. Caut sa renasc pentru tine.
Dar tu nu stii.
De multe ori oamenii actioneaza impulsiv. Tind sa se arunce la prima mana care li se intinde, chiar daca aceasta este mai mult distructiva decat constructiva. Doar pentru ca mana este intinsa, nu inseamna neaparat ca ea vrea sa ne ridice. De asta avem nevoie toti: de o mana care sa ne ridice sus, sau mai sus.
Am trait un fel de viata pe care am condus-o eu, fara reguli sau trasee. Am trait diverse situatii care m-au intarit si mi-au format un tel. Am cunoscut si am avut langa mine oameni prin care mi-am definit o personalitate. Am trait o multime de stari diferite, care m-au ajutat sa deosebesc binele de rau. Am trait pana acum, in mare parte, asa cum a trebuit dar si asa cum am ales eu. Viata mea m-a facut sa cred ca eu nu am nevoie de o mana.
Dar am. Am nevoi umane, normale, care ne fac viata, noua, oamenilor. Sunt om!
Nu am simtit de multe ori fericirea pe care am simtit-o de curand. Fericire, implinire, bucurie, sens. Sa constientizezi ca ai un sens e mult. Sau, cel putin, e mult pentru mine. A fost si inseamna mult sa simt implinirea in viata mea. Nu am stiut ca este atat de inaltatoare. Nu am stiut ca mie mi s-a dat ceea ce mi-am dorit, ca o parte din visele mele s-au implinit. Nu am stiut pana acum. Acum, cand simt din nou, frica. Frica, si odata cu ea, toate pacatele trecutului.
Am simtit prea mult timp ca mana mea nu e singura, ca exista una care o strange pe a mea intotdeauna, chiar daca o doare, chiar daca nu o doare. Asa am simtit eu, prin mana, in inima. Dar inima mi-e tot asa, dintotdeauna, singura.
Nu o sa lupt acum, desi imi cere toata fiinta mea.
Mi-am zis “uita de tot”.
Mi-e frica. Mi-e frica si atat. N-am ce sa-mi raspund, desi imi cer continuu.
In final, nu-mi amintesc cand am simtit ultima oara frica. Pot sa numar pe degete de cate ori mi-a fost frica, in general, total. Frica a insemnat pentru mine ceva mare. Si totusi, mi-e frica, dar nu mi-e frica. Si nu stiu de ce. Sau poate stiu, si imi ascund. Sunt mica, din nou. Din nou nu stiu nimic, ma-ntreb, incerc si caut. Din nou ma uit in spate, in fata, caut. Caut, caut, caut! Cat mai caut? Dar mai mult de atat, CE caut?
Cresc, si odata cu mine, creste tot. Nu e chiar placut sa vezi in spate ce vad eu, sa astepti ani buni ca sa ajungi undeva, sa ajungi oarecum, si-apoi sa pleci. Asta am stiu sa fac mereu: sa plec. Am plecat de fiecare data cand poate ar fi trebuit sa stau, am plecat de fiecare data cand am ajuns unde-am dorit, am plecat de fiecare data cand am simtit, am plecat si-am tot plecat. Am plecat cand am iubit.
Ce stiu mereu este de unde am plecat. Stiu ce am iertat dar stiu ce n-am uitat. Nu stiu ce e maine, dar stiu exact ce-a fost. Stiu prea mult, chiar daca plec prea des.
Eu plec, tu uiti, noi mergem. Si totusi tin la tine…
Ce am invatat e simplu. Mi-ar trebui zile sa definesc, zile inseamna timp, timpul este scurt. Nu am timp si nici nevoie sa definesc ceea ce simt. Eu simt, imi spune toata fiinta mea.
Pentu tot ce-am trait, nu sunt cuvinte. Cuvintele sunt mult prea mici.
Sa nu ma intrebi. Raspunsul sunt eu, fiinta mea in totalitate, faptele si vorbele, gesturile, rasuflarea, ochii si mainile. Felul in care zambesc, te privesc, te iubesc. Raspunsul sunt chiar eu, aici, acum.
Doar, daca-i putea sa vezi…
Nu-ti mai vad zambetul, nu te mai simt venind. Nu esti. Nu te mai am.
Nu traiesc rapid emotii pe care obisnuiam sa le traiesc. Nervozitate, bucurie, placere sau pur si simplu dragoste. De orice fel. Nu stiu daca am trait mai bine de 19 ani intr-o lume imaginara.
Ceea ce stiu insa, este ca nu te mai am. Si asta e un fapt real.
Print, din nou. O coroana imensa, facut din carnea mea, sangele meu. La picioarele tale sunt eu, implor un fel de iertare, pentru ca asta sunt eu. Te urmez, desi din talpi tasneste sange. Sangele meu. Lumea vorbeste tare, sa aud zeci de ecouri. Lumea arunca cu pietre-n mine, sa simt ce traiesc. Dar te urmez. Te urmez mereu, pentru ca asta sunt eu.
Putine lucruri sunt drepte in lume. Lumea nu stie. Iart-o. Iarta tot ce stii, pentru ca poti. Sa poti inseamna putere.
Coroana-i a ta, in curand o sa te bucuri de ea. Eu o sa te iert.
Orele tarzii imi amintesc de tine. De noptiile intregi. De emotii, zambete, ochi. Ochi mici, frumosi, puternici. Imi amintesc ca sunt mica. Sunt singura. Ca oamenii nu se pot inocui. Ca doare. Ma doare.
Orele tarzii imi amintesc ca arde. Arde tot ce am…
Ai ochii mei, dragoste. Aia-nlacrimati uneori, cand nu-i nici un suflet cu mine. Aia care tanjesc. Dar vezi tu, eu sunt cu tine-n mare parte. In mine, defapt. Tot in mine port toate durerile si lacrimile care n-au mai curs, rasuflarile, dorinta de a te iubi mai mult decat pot.
Ma-ngenunchiaza lumea, te caut atat de tare…
Am crescut langa tine. Nu stiu sa spun povesti, nici sa-mi amintesc prea multe. Nu stiu sa descriu sau sa plang atat cat simt, sa ma bucur atat cat ar trebui, nu stiu sa-mi scriu povestea. Nu stiu sa-ti multumesc.
Stiu un dor care ma omoara. Nu stiu sa te iubesc, dar totusi o fac.
Nu stiu tu, dar tot ce mi-am dorit eu cu adevarat a fost sa zambesti.
Orice as face, dar orice… trecutul e aici, prezent, in inima, suflet si gand. Oricat as sterge si oricat mi-as dori, oriunde as merge si orice as face, in mine sunt aceleasi rani; se simt ca-n prima zi. Oricat as ierta, dar chiar oricat. Nu pot sa uit nicio lacrima… ma doare ce-a durut. Nu pot sa simt altceva decat ceea ce simt.
Te iubesc ca-ntotdeauna si mai mult, dar n-am uitat.
Nu mi-ar fi fost frica de oameni, sunt ca ei. Nu mi-ar fi fost frica de nimic, niciodata, cat timp as fi stiut ca sentimentele sunt reciproce. E tarziu. Uneori e prea tarziu sa iubesti.
Cu toate ca dragostea a fost imboldul meu, am uitat. Am uitat sa fiu iubita si sa iubesc simplii oameni. Am iubit doar sufelete. Si sufletele nu m-ar vinde niciodata. Dar niciodata.
Sunt singura si iubita. Ce vreau mai mult?
Ma doare pieptul, inima imi cere aer. Imi arde sufletul de dor, de greu, de rau. Mainile-mi sunt singure, ma dor. Ochii imi sunt goi. Noaptea-i zi, si ziua-i zi.
Traiesc, dar jumatate din lumea mea nu mai exista.
Niciodata n-am trait asa. Cu jumatati. Jumatati de ceasuri, jumatati de zile, sferturi. Fara nopti.
N-am sa uit nimic, nici macar pe mine insumi.
Pot sa treaca ani, zeci de ani, sute de oameni, vant, munti si pietre; pot sa ma lupt cu timpul, cu focul, cu viata in adevaratul ei sens; pot sa pierd tot, sa n-am nimic, sa alerg desculta eu si umbra mea. Pot sa mor.
Niciodata, dar niciodata, nu o sa imi pierd inima. Imi jur astazi, printre lacrimi, pentru ultima oara.
Words can’t express what you mean to me.
Even though you’re gone, we still a team!
Nu ma plang, nici nu-mi pare rau, stiu doar ca viata mea nu a fost perfecta. Viata a reusit de multe ori sa ma ingenunchieze, uneori atat de tare incat am crezut ca n-am sa ma mai ridic. Poate ca asa a trebuit sa fie.
N-am cuvinte astazi. Nu exista cuvinte atat de mari, sa arate ce traiesc, cum si cat. Nu simt lacrimi, suflet sau inima. Nu simt. N-as fi vrut sa spun ca mi-e greu…
Nu pot sa mint, simt o putere care-mi zguduie pieptul, simt un dor putin mai slab ca mine insumi si simt o frica. Frica la gandul zilei de maine, iar fara tine.
N-as fi vrut sa te intreb Doamne, unde esti?
N-am sa uit, n-am sa stiu cum.
1+1=2, pe cand 1+0=1. Tu ce alegi sa fii? 1 sau 0?
Situatia de fata este ceva in genul “Kiki, ce-a fost in capul tau?”. Nu ca as avea ceva concret de facut acum, nu ca as putea sa schimb ceva acum, dar sub nicio forma nu o sa-mi permit acum sa ma complac cu o aceeasi suparare, tristete sau cum s-ar mai numi. Viata nu imi mai permite. Nu acum.
Nu-mi permit sa ma supar, chiar daca sunt singura. Am mai fost aici, am mai fost singura si am mai fost trista. Nu ma mai supar. Am gresit atat de tare suparandu-ma pe oameni. N-am vrut sa cred ca tot ce simt, simt pentru mine. Nimeni nu este responsabil pentru trairile mele, nici pentru greutati, probleme, ganduri sau griji. NIMENI.
Eu aleg sa rad, eu aleg sa plang. Eu trebuie sa-mi traiesc propriile alegeri.
La noapte, luna o sa ma trezeasca din nou, o sa imi aminteasca o seara in toata splendoarea ei. Una din aceea, rupta din filme, perfecta. O sa-mi aminteasca un an in urma, naturaletea si rasul meu adevarat de atunci, toate visele in care nu mai cred, acelasi cantec, acelasi miros de vara. Grijile care lipseau pe atunci, magia care ne invaluia si toate cele bune care-au fost.
In noaptea asta imi doresc sa retraiesc ceva ce a murit. Poate ca e imposibil, dar eu stiu ceva: dupa miezul noptii, totul e posibil!
Mi-am petrecut ziua la strand. Dar stii? Mai mult decat orice, mi-am dorit sa fiu cu tine.
Pentru ca astazi a fost o zi atat de mare, ti-am dedicat-o tie. Am petrecut-o impreuna, cu gandul, sufletul si inima. Am fost cu tine in locul nostru secret si te-am iubit cum am facut-o mereu. In liniste.
Multumiri pentru faptul ca m-ai luat cu tine, astazi ai existat numai tu.
Mi-e scarba. Exista cu adevarat momente in care mi-e atat de scarba de viata. Atat de tare incat ajung sa ma intreb multe lucruri care-mi starnesc surplusuri de scarba. Si ma intreb… cati dintre noi au acest sentiment? Dar cati dintre noi recunosc acest sentiment? Nu-i depresie, nu-i boala, nu-i frustrare, nu-i in capul meu! Nu-i nimic din toate astea si o spun cu mari pareri de rau, nu-i nimic din ceea ce turma dezbate deseori in necunostinta de cauza. Acest sentiment se numeste greutatea vietii. Un sentiment perfect normal pentru un om matur, care a inteles ca viata nu inseamna numai fericire. Un sentiment real, care exista in viata noastra.
De ce vad doar oameni care fug de acest sentiment? De realitate, de fapt. Fug de ei insusi, de problemele lor, de greutatile lor, care apropo, sunt prezente in viata fiecaruia! De ce vad boli care i-au nastere tocmai din cauza reprimarii esecurilor, greselilor, poate a pacatelor? De ce ne autodistrugem? De ce ne complicam o viata, pe ansamblu, simpla? Poate cineva sa spuna?
Nu sunt nimeni ca sa sustin teorii, nu sunt deloc un exemplu si cu siguranta nu vreau sa par mai presus ca nimeni. Tocmai de aceea ma exprim aici si spun cu capul sus ca sunt un om ca oricare altul, am o viata normala, cu momente de fericire si momemente de nefericire. Acesta este unul din momentele nefericite ale vietii mele. Am invatat cu voi, oamenii, ca suferinta mea va este familiara, ca ati simtit si voi ce simt eu sau ati auzit povesti asemanatoare. Am inteles intr-un final ca am o viata normala, si m-am bucurat! Dar nu bucur deloc sa vad in oameni mai multa nefericire decat fericire.
Poate ca multi dintre voi, citind acest post, o sa continuati sa va ascundeti si sa va reprimati sentimente absolut naturale, poate ca o sa radeti in hohote, poate ca nici nu o sa-l cititi pana la capat, dar poate ca un cititor o sa-mi dea dreptate. Acel cititor merita toate rasetele celorlalti.
“Confiteor Deo omnipotenti vobis fratres, quia peccavi nimis cogitatione, verbo, opere et omissione, mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa.”
Pentru multi dintre noi inseamna banalitate. Sau o zi plictisitoare de vara. Pentru mine ziua de astazi a insemnat fericire. Am avut parte de soare, strand, cafea, vara, vara, vara.
Astazi, dupa mult timp, nu m-am lovit de nimic. Si stii ce am simtit? Am simtit ca Universul lupta cu mine. Asta da sentiment!
Ultimul lucru pe care il doresc cuiva este raul. Ultimul. Cu totii avem momente, momente proaste, in care actionam prost. Din aceasta cauza vreau sa imi cer scuze persoanelor pe care le-am ranit. In felul acesta m-am ranit pe mine. Nu sunt perfecta, nu sunt cea mai buna, poate ca nici pe departe, dar sunt sigura de un singur lucru: nu intentionez sa fac rau.
Desi am primit rautate din plin, incerc sa nu dau mai departe, incerc sa fiu eu mai buna pentru mine! Nu reusesc intotdeauna, dar uneori primesc ceea ce dau si asta merita toata osteneala.
Nu mi-e bine, pentru cei curiosi. Poate ca asta o sa aduca satisfactie.
Pentru majoritatea cunoscutilor mei pare banal, pentru mine insa nu este doar un examen sau o diploma, este sfarsitul unei etape frumoase din viata mea. Da, am terminat faim0sul liceu, am luat BAC-ul cu rezultate foarte bune si urmatorul pas este inscrierea la o facultate. Un nou pas, inca un final, dar mai ales alegeri noi.
In rest, azi am simtit oficial gustul vacantei. Vreau soare, strand, seminte, cafea, vara, vara, vara. Tot azi, m-am simtit fericita.
Aparent, probabil ca nu credeam. Nu aveam intotdeauna starea, dorinta sau situatia potrivita pentru a aprofunda. In general, in zilele de zi cu zi, oarecum obisnuiam sa uit. Dar in sinea mea, stiam mereu ca exista o limita, dar mai ales, stiam ca nu multi dintre noi o surprind.
Vine o vreme sa plangi, dar vine o vreme sa razi. Vine o vreme cand nu mai amani acea decizie.
Ne vindem timpul facand lucruri care nu ne plac, pe care nu le-am face, care nu ne implinesc (oricat de mari ar parea), care de fapt nu ne caracterizeaza. Amanam decizia de a pune punct, preferam sa traim in ignoranta si ne petrecem timpul luptand pentru un viitor. Dar vine un timp cand constientizam. Constientizam cu adevarat ca lucrurile mici sunt lucruri mari. Implinirea noastra se gaseste doar acum.
Ce-ar fi sa incepem sa traim acum? Ce-ar fi sa aruncam planurile? Ce-ar fi sa renuntam la vise si sa incepem sa le traim? Ce-ar fi sa ne recunoastem astazi pe noi insine si sa ne acceptam? Ce-ar fi sa ne asumam viata?
Vreau sa ma inunde acea senzatie de plenitudine, de aceea, curand voi fi stapana pe timpul meu. Nu posed pe nimeni, si nimeni nu ma poseda.
Din nou, acelasi aer rece. De aceasta data nu-mi rupe sufletul, el rade, pentru ca prioritatea mea e una singura. E inca liniste si apreciez, desi in coltul stang al inimii pluteste aceeasi nesiguranta, o distanta intotdeauna mai mare, neincredere, confuzie.
Am devenit aproape ceea ce ai crezut ca iti doresti. Acum imi dai dreptate?
Doamne, spune-mi tu, ce-i mai placut decat linistea?
Doar cateva clipe de liniste ma implinesc, doar cateva minute pe zi imi daruiesc fericirea, iubirea de viata. Cat e de bine sa-mi asez capul linistita pe perina, cat e de bine sa adorm. Nu-mi doresc altceva… e atat de simplu sa iubesc ceea ce am. Sa imi permit sa iubesc.
Multumesc!
Pe cat optimism, pe atat mai grea e inalnirea cu durerea. Chiar de-am inchis-o acolo, raman ochii tristi care… care si atat.
O sa fie bine!
Adorm doar ca sa ma trezesc. Pentru ca mi-e dor de viata, de lumina oamenilor pe care atata timp parca am uitat-o. Nu mai dorm, incerc sa nu ma-ntorc dar nici sa alerg, nu mai pierd timp. Noi trecem prin timp, el chiar sta-n loc. Dar nu asteapta.
Maine dimineata am sa zambesc. Stii de ce? Pentru ca m-am regasit undeva asa cum nu am mai fost.
Si miroase a primavara.
Stand pe terasa, un sunet straniu imi atrage atentia. Indreptandu-mi privirea, cat si jumatate din atentie, observ la masa alaturata un caine care mananca… de unde oare? Chiar din farfuria omului. Se satura, dupa care se intinde intens in mijlocul terasei. Dupa un timp apare un domn de o valoare inestimabila, asezandu-se… unde oare? Chiar la masa la care simpaticul catel tocmai a cinat. Ce face oare respectabilul domn? Mananca resturile catelului. Dar cu ce pofta, cu ce amploare!
Va urma un scurt metraj.
Ce-as putea sa spun? Ma bufneste rasul in fata ironiei. Nu-i loc de cuvinte, nici de lacrimi sau zambete. Nu-i loc de nimeni, nu-i nimeni, nu-i loc de nimic. Nu-i loc, ci doar un gol. Atat de gol, ca’ nici nu-l simt.
In rest, calc Pamantul.
Posibil sa fi cunoscut ura? Intre ura si iubire nu exista nicio legatura, nu exista un singur pas, ci o distanta infinita. O iubesc si o urasc atat de tare.
Dar aseara m-a primit cu pumnu-n fata, izbindu-ma de toti peretii. M-a lovit atat de tare, incat pentru o secunda mi-am depasit limita. Am trecut peste propria mea granita, mi-am ars toate sentimentele si am simtit nimic. Ca astazi sa platesc EU.
Bum! Inca o lupta cu mine, inca un gol in locul triumfatorului. DE CE?
Poate ca am tacut de prea multe ori sau poate ca nu am spus ce trebuia, poate ca am tinut in adancul meu vorbe prea mari si adevarate, poate ca asa am fost nevoita. Stiu ca azi le simt acolo, unde le-am inchis si nu-mi mai dau pace. Stiu ca trebuie sa ma vindec de ele. Dar tu stii? Nu, nu stii!
Hraneste-te tu cu zambetul meu, ca sa cresti mare. Eu am sa port in mine toate lacrimile. N-ai sa le cunosti vreodata, le-am sters candva definitiv.
Suntem deosebiti, cu totii. Da, suntem unici! Dar atat de asemanatori, cu povesti atat de identice. Priveste omul de langa tine… ce vezi? Eu vad o privire care imi pare cunoscuta. Vad multa durere in trecut, dar vad si fericire. Vad un om care a parcurs viata in etapele ei care defapt sunt normale. Exista diferente atat de mari, si totusi atat de mici. Acelasi gramaj de suferinta, in etape diferite; aceleasi zambete in ipostaze variate. Suntem oameni si e atat de simplu, daca-i stii… tot ce se intampla, se intampla pentru noi!
Ma doare spatele de atata greutate iar timpul nu sta-n loc. Te astept de-un veac.
As scrie si as descrie in mii de cuvinte ce roieste in jurul vostru. V-as strange la gramada pe toti si v-as muta pe o insula care sa fie numai a voastra, sa o conduceti voi toata, sa aveti loc sa va insirati lanturile de haur peste tot, sa va construiti palate cu sute de turnulete, sa va hraniti sufletul cu jigniri, cu invidie, sa va vindeti atat de ieftin. Cel mai ieftin! Mi-as dori pentru fericirea voastra o insula de firma in care sa convietuiti impreuna ca niste adevarati frati, sa va mancati intre voi asa cum stiti mai bine, sa va distrati pe seama voastra, sa atingeti extazul fericirii cand mai pica unu din voi, sa il calcati si sa-l scuipati.
Dar ce frumoasa-i lumea voastra! Aveti valori, sunteti toti regi incoronati macar pentru o zi; aveti o coroana atat de bogata! Si ca sa o atingeti treceti peste umanitate. Ce lupta grea, dar mai ales, ce lupta onorata! Nu va sfiiti sa luptati, ati ales calea cea mai simpla. Eu va doresc numai fericire. Dar ce-ar fi sa fiti fericiti departe de mine?
Nu as fi criticat niciodata ceva care nu ma afecteaza personal.
N-am bagat de seama semnificatia zilei de azi. N-am vazut copii cu baloane sau cross-ul organizat intr-un mod festiv. N-am simtit miros de iarba sau de vara, n-am auzit rasete iesite din tipar nicaieri. N-am simtit nostalgic cum am crescut intr-o alta lume decat cea prezenta, n-am vazut niciunde sifon colorat la pahar.
Dar da, azi m-am purtat ca un copil. Un timp, am uitat ce inseamna responsabilitati, probleme sau griji. Azi nu m-am uitat in spate si nici macar in fata. Nu am tipat la nimeni, nu am simtit regrete, nici bucurii sufocante. Nu am asteptat nimic care sa ma satisfaca intr-un mod deosebit. M-am bucurat de soare, de vant, de apa, de lumina cerului, de muzica… defapt, de tot ce ma-nconjoara. Intr-un mod deosebit m-am bucurat de oameni. M-am bucurat sa aud vocea fratelui meu, m-am bucurat sa o fac pe mama sa zambeasca, m-am bucurat la gandul ca cineva ma asteapta acasa. Am apreciat considerabil ca am o viata frumoasa in care sunt insotita de o mana de oameni extraordinari.
Nu e deloc banal! As fi vrut sa mut un nor pentru fiecare, macar pentru o zi.
Miros de vara. Din acela care trezeste numai amintiri placute, de vara. Imi amintesc ca nu stiam multe pe care acum le stiu si-mi dau seama ca mai am atatea de invatat. Atat de multe care o sa-mi aduca lumina si liniste, sunt convinsa! Poate ca am si nevoi speciale dar in mare parte nevoile mele sunt omenesti si cat se poate de simple. Nu lupt pentru mofturi, e prea banal si plicticos. Eu lupt pentru ceea ce imi doresc. Nu poti sa ma calci, nici sa ma impingi, si chiar daca ai face-o, nu m-ar deranja sa ma scutur de praf. M-as ridica usor pentru ca stiu ce ma asteapta. Vezi tu, lumea asta pe care nu poti sa o concepi nu are un singur arhitect!
Nu mai simt durerea.
O simt cum imi alearga-n vene, o simt multa si atat de insetata. Imi simt venele pline de ea, de obsesia mea. Si e atat de bine!
Eu tac, eu inghit mizerii si tot eu curat.
Daca eu nu te las, tu de ce ma lasi?
Finalul nostru, finalul copilariei. Ce e mai rau? Acum, spune-mi tu, ce e mai rau?
Nu pot sa te privesc. Vad cu spatele cum uiti juraminte mai mari ca noi. Dar nu te judec, nici nu te invinovatesc. Tu poti sa alergi dupa nimicuri, poti sa le strangi pe toate si sa le soptesti la fiecare in parte ca eu nu-nsemn nimic, poti sa stergi pana si timpul, si onoarea, si tot. Poti sa-mi dai foc. Nu sunt a ta, nu simt nimic.
Dar maine o sa-ti privesc ochii, doar ca sa-ti amintesc cine esti.
Ploua. Si chiar daca intr-un fel sau altul sunt multumita, mi-as fi dorit ca ploaia sa-si faca efectul trecutului. Mi-as fi dorit sa ma alerge ca-n trecut, sa ma sarute, sa ma mangaie si sa ma spele. Sa spele pacatele trecutului si greselile, sa stearga amintiri grele, sa stearga urma de trecut. Si vine… vine acel bum care-mi da sufletul peste cap, vine si ma intreaba daca nu cumva mi-as fi dorit sa sterg trecutul. Ma intreaba daca ar merita oare sa arunc si amintirile frumoase doar ca sa scap de cele urate. Si pentru prima oara, meditez…
Pentru putin timp ma las furata, pentru ca mai apoi sa pretuiesc din nou inzecit. Dar cate zeci adun? Cine o sa poarte vina asta cruda si murdara? Cine o sa o mai poarte? Tu n-ai sa stii. Nici tu, nici ei.
Vin-o. Ti-am dat curajul si speranta, ti-am redat toate cele de care aveai atata nevoie, ti-am curatat drumul de spini si-am ingopat aproape toate prapastiile. Au ramas aceleasi carari singuratice, dar de aceasta data te asteapta pe tine sa le umpli cu armonie. Vei intalni oameni care vin si pleaca; ei n-or sa vina intamplator. Nu mai exista coincidente sau intrebari, drumul este mult prea scurt. Si te-nsotesc.
Mi-am pierdut frica, cat si limita. Nu o sa ma opresc la niciun impas, decat daca imi ceri. Or sa existe mereu conflicte ale valorilor.
Dar stii? Pot sa sterg zece ani intr-o secunda. Pot sa-i fac scrum si apoi sa nu-mi para rau. Daca imi ceri.
Petale rosii de trandafir acopereau pamantul uscat, intunecat. Lumina venea din spate, ca dintr-o mica flacara pe cale sa apuna si parca nu vedeam nimic. Decorul imbibat cu mirosul tau si eu, fata-n fata cu adevarul, realitatea. Nu am stiut cine sunt sau cum ma numesc, nu am mai stiut ce am trait pana-n acel moment, doar am simtit intens un sentiment real. Poate ca a fost prima oara cand am acceptat adevarul.
Reusitele mari sunt pentru fiecare, in parte. Nu uiti intodeauna ceea ce conteaza de fapt, ci doar cand vrei sau trebuie sa uiti. Dar vine un timp in care iti amintesti… frumusete. Si nu te-ai mai desprinde de iubire.
Uite cum ma avant acum, nu vad nici macar pasari sau nori.
As fi vrut sa fie frumos si razboinic, cu lacrimi care sa-si merite sensul, cu oameni puternici dar buni, cu povesti adevarate, cu adevar. Mi-as fi dorit sa plang ani intregi, sa-mi folosesc toata puterea, sa simt cu adevarat ca viata ma-ngenunchiaza, sa imi hranesc foamea de putere cu adevaruri dar sa ajung acolo. Ar fi fost atat de decent.
Oamenii ma inghesuie, ma obliga si ma imping sa fiu ceea ce nu sunt, si cateodata reusesc. Dar trec prin mijloc, nu pe langa si nu fug de nimic. Invat. Nu ocolesc piedici, ar insemna doar sa le aman. Le infrunt, pentru ca asa m-ati invatat! Lucrurile mari le port in mine, le pastrez dar mai ales le pregatesc pentru un timp si-o destinatie.
Visurile sunt numeroase, dar nu toate isi merita batalia.
Vad lucrurile alea multe pe care nu visam candva sa ajung sa le vad; de fapt sa accept sa le vad. Le vad in mod constient si desi sunt atat de rautacioase, nu ma deranjeaza cu nimic. Dimpotriva, le accept si le imbratisez pentru ca vad chiar mai departe de ele. Si pentru ca vad chiar si finalul, am invatat sa traiesc doar momentul. Prezint doar dezinteres fata de oamenii care merita, si astfel, putini sunt cei care intr-adevar pot sa ma raneasca. Dar cei care pot, nu o vor face. Pentru ca sentimentele reciproce sunt cu siguranta vesnice.
Prin urmare, nu mi-e frica de nimic.
Mi-e dor de libertate. Mi-e dor, atat de dor de liniste, de mine, de lacrimi, de nestiinta.
Mi-e atat de dor sa nu stiu ca provoc si suferinta.
Un timp indelungat am alergat pe timp de zi, iar noaptea, in mare parte, sufletul mi-a adormit. M-am trezit de multe ori odihnita, cu ganduri frumoase si intentii bune, cu o ambitie putin deosebita, cu optimism inainte de toate. Am privit oamenii cu drag, cu bunatate si am acordat atentie tuturor detaliilor. Si chiar daca uneori m-am impiedicat, chiar daca au existat momente in care am considerat ca schimbarea e zadarnica, nu am renuntat. Nu am renuntat sa cred, am pastrat acelasi curaj si mai ales, speranta. Am cantarit binele si raul la sfarsitul zilei, apoi la finalul de saptamana, si mai apoi la finalul de luna. Nu am avut intotdeauna rezultatul dorit, dar am avut constiinta curata.
Am uitat cum se simte tradarea. Dar odata cu ea, ai inviat toate pacatele trecutului.
Cam cata influenta poate avea un simplu om asupra noastra? Ce inseamna sa renasti si cum se simt ochii care se privesc in oglinzi dar nu se recunosc? Ce semnifica increderea pierduta, pe care o pui din nou in mainile unui om, inima si sufletul? De cata putere e nevoie pentru a repeta o greseala previzibila, care in trecut ti-a omorat majoritatea simturilor? Putere, nu lipsa de rationament.
Cam cat de mari sunt consecintele credintei, dar mai ales cati oameni/ce fel de oameni si le asuma in mod constient? Care e rasplata? Sau motivul? Nevoia? Cati dintre noi risca stiind ca nu exista un castig? Cati oameni lupta?
Exista un sentiment mai presus de toate, mai mare decat noi, dar mai ales… nemuritor. Acela este raspunsul meu.
Numar zilele, apoi incerc sa ignor timpul, incerc din rasputeri sa nu il las sa ma preseze, incerc sa pastrez sau poate sa construiesc un echilibru atat de necesar. Spun necesar deoarece doar intr-un echilibru desavarsit pot sa iau decizii aparent sau nu, fragile. In incercarea de a-mi dedica total atentia asupra deciziilor, ma impiedic crunt de ezitari, nesiguranta, indoieli, necunoscut, dar mai ales, ma impiedic serios de o anumita frica. Din nou, nu pentru mine.
Se impregneaza total in mintea mea si devine un gand permanent, pe care il port in fiecare secunda peste tot, dar peste tot cu adevarat. N-as fi vrut sa nu gasesc solutii, n-as fi vrut sa caut indicii si raspunsuri la fiecare pas, n-as fi vrut sa ma indoiesc de puterile mele, n-as fi vrut si nu as fi crezut vreodata sa nu stiu ce sa fac, dar mai presus de toate, n-as fi vrut sa tin atatea suflete in maini. Dar ce suflete!
Plumbul de pe umerii mei osteniti si fiecare particica a mea se construieste pe baza copilariei noastre. Si ma dedic.
Obisnuiam sa stiu. Obisnuiam o viata sa-i cunosc fiecare lacrima si sa o port cu mine, sa ma doara mai tare, sa o plang in ascuns ca sa nu vada cat de tare ma afecteaza. Obisnuiam sa radiez la acel zambet, sa tresar la intalnirile noastre, la voce, la acea aroma, la acele clipe magice cu adevarat. Obisnuiam sa stiu mereu.
Azi nu mai stiu nimic, nu mai vad, nu mai aud, nu-ti mai aud strigatul, nici ochii inlacrimati, nu mai calc poteca noastra, nu mai stau pe aceeasi banca.
Dar te simt la fel ca-n prima zi… a mea.
Mi-as dori sa stiu mai multe despre mine, ca sa pot sa raspund la numeroase intrebari care imi sunt adresate, pe care mi le adresez deasemenea si eu. Exista fapte pe care le comit si nu au nicio explicatie, existau in trecut, exista azi, probabil o sa existe si maine, fapte prostesti, imature, fapte cu care de fapt nu ma mandresc. Incerc, poate nu destul, dar incerc cu siguranta. Sa definesc ceva ce se abate uneori, dar revine. Intotdeauna.
Doar ca intre timp, timpul se scurge… atat de repede incat de multe ori devine tarziu.
… ma omoara, ma-nvie.
Viata ne invata, ea ne arata si frumosul si uratul. Noi avem puterea omului, o putere care difera in functie de… vointa? Suntem egali.
Sa mai stau, nu mai am timp. Toate s-au intins, mari si proeminente, intr-un orizont senin de atatea suparari. Timpul nu trece, noi trecem prin el; atat de repede ca uneori viteza ne rapeste logica gandirii. Si uitam…
De atata timp trecut, durerile sunt anihilate, dar nu e liniste, e un fel de furtuna cu soare, trecerea de la alb la negru si invers, zbucium.
Cu toate ca prin atatea schimbari o parte ramane neclintita, nu multi observa. Sau chiar nimeni. Dar nu ma straduiesc sa arat, sa luminez, n-ar fi corect. Las doar o perdea trasa putin, pentru cei interesati.
Ignoranta trebuie manuita cu grija si pricepere. In caz contrar, se plateste. Scump.
Cum imi imaginam eu lumea mare, intr-o oaza imensa in care sa ma pierd iar si iar, sa nu-mi cunosc nici numele, nimic din ce a fost, m-am desprins pentru o clipa. Si am reusit in general sa ating o mica multumire care are sa devina mare.
De ceva timp nu am mai simtit acel sentiment care lucreaza in favoarea mea, acela cu care am crescut si am devenit ceea ce sunt. Si l-am cautat prea mult timp, atat de mult incat am uitat cum se simte. In momentul meu, am incercat sa ma multumesc cu ceea ce am gasit, dar placerea a fost atat de mare incat am simtit o profunda dezamagire gandindu-ma la timpul care a zburat pe langa mine. Simteam ca vreau sa schimb trecutul sau cel putin pentru o clipa, sa il uit, dar mi-a amintit un scurt gand ca viata e viata, curva.
Mi-am pus in fata tone de optimism pe care il diger in fiecare zi, pentru ca drumul e mult prea scurt, oamenii prea putini, sentimentul prea mare.
E ca si cum as privi de undeva de sus cum ard ultimele picaturi de ceara, ca si cum as privi doua drumuri atat de paralele care la mai putin de o suta de metrii se indeparteaza si mai tare. Si se sfarseste drumul, raman lacate pe maini.
Chiar daca nu e cu mine, inca e langa mine. Vad, aud, simt.
Ce sa fac cu amintiri de-o viata?
Azi simt libertate. Azi imi asum riscul, string pe cel mai mare stadion ca nu am chef! Sa zambesc fortat, sa rad la glume proaste, sa nu ma supar, sa nu indraznesc sa ma enervez, sa fac pe proasta, sa caut soare pe timp de ploaie.
Azi fac doar ce vreau eu, pentru ca pot si vreau.
A trecut un timp, prea destul, fapt care ma ajuta sa cred ca vreau sa nu mai fii ce ai fost. Ma ajuta asta si inca ceva… uit de tine uneori. Cu prea mari pareri de rau, caci ai fost raza cea mai dulce si chiar de n-ai stiut nimic, cea mai apropiata. Te ocolesc acum, evit sa te privesc/aud, evit sa calc urmele noastre… dar sunt peste tot, chiar peste tot. Fiecare centimentru poarta mireasma ta, umbrele noastre alaturate si tu, care-i plecat fara voia mea. O parte din tot a ramas pe loc, o parte din mainile mele s-au oprit undeva, o parte din glasul meu nu se mai aude, o parte din gandurile mele sunt incuiate, o parte a mea… a murit odata cu tine; aceea care-ti placea atat de mult, cea mai frumoasa.
Tac acolo, in spatele tau, dar nu am uitat sa te veghez. O sa fiu acolo, oriunde, oricand, pentru ca nu am uitat. Asa-i?
E vara… afara, seara se lasa, se lasa aparent o liniste vie, e sambata. Muzica se aude parca de departe, invie cateva vechi simturi, doar domol si putin trecator. Ca niste fiori, sau valuri care vin si pleaca. Mult prea neinsemnate acum, prea departe ca sa ma mai ajunga, prea copilaresti.
Gandind asa, relaxant, observ cum trece timpul, cu ce viteza, cu ce amploare; observ ca nicio zi nu trece nesimtita, observ. Multe lucruri noi care vin prea deodata. Si in special azi, pentru ca e tocmai sambata, ma observ.
Ma acomodez deodata, fara voia mea si devine bine. Bine si atat. Imi sunt fidela si nu regret, merg inainte, ma opresc in loc, ma mai uit si inapoi, dar in fond traiesc viata, nu poate sa fie perfect.
E liniste-n inima, am pentru ce.
Tu… imi strapungi inima cu lacrimi pacatoase. Tu esti soarele care ma arde si ma topeste, tu ma dori ca nimeni, tu imi dai viata si tot tu ma omori. Gandul catre tine sterge toate durerile, toate iubirile, toate par neinsemnate, gandul catre durerea ta… a mea, atat de mare. Ochii tai, oglinda mea, ochii si privirea ta, tu… te vreau atat de tare, iti vreau atat de bine. Te vreau sa-mi fii din nou prieten, te vreau sa construim, sa ma intelegi, sa-mi fii aproape, sa. Te vreau sa nu mai simt dor de noi, de noi toti. Te vreau sa nu visez la ani trecuti, demult. Te vreau pentru ca ma sufoca slabiciuni. Te vreau pentru ca am toate motivele posibile.
Tu faci ce vrei din mine, si nu numai.
…stand acolo, respir fum. Fum negru care ma invaluie, acopera intreg locul si toate chipurile, ochi insangerati, lacrimi secate, vant care sa risipeasca ganduri, suflet nevinovat. Ma gasesc intr-un morman de inimi aruncate, calcate in picioare, inimi care nu se mai ridica nicicand, raman acolo, departe de a trai. Ma gasesc singura, cu mainile incatusate, fara urma de caldura, doar negru-n tot ce vad, simt.
Soarele apune, se lasa parca o ceata tulburatoare, privind in orizont parca nu mai e nimic, inchid ochii si ma regasesc… intr-un desert. Se storc ultimele picaturi de sange, calea presarata cu petale vii de trandafiri se usuca, ultimele puteri aseaza o liniste apasatoare… care o sa lupte curand.
Ultimele suflete raman acolo, unde ai ramas si tu, prieten drag.
Suflet.
Se spune ca Dumnezeu ii ia pe cei buni langa El. Ii trimite pe pamant sa aduca pace, liniste, bunatate si apoi… ii ia. Ca sa franga sute de inimi, ca sa lase in urma suflete goale, sa lase un loc pustiu, gol.
Suflet prea tanar, lasi in urma doi oameni goi, saraci, fara nimic. Iti parasesti parinti, bunici, prieteni. Ingropi o tinerete dulce, lasi doar amar si strigate pe care nu le mai auzi. Le lasi aici, sa moara-ncet, le lasi ca sa te caute fara sa te mai gaseasca, tu lasi doar amintiri.
Gaseste-ti locul unde ai fost dorit, gaseste-ti pace si odihna si nu uita nicicand!
Soare… incalzeste suflet, trup si minte. Imblanzeste ochi in adancul lor neutru, ochi precum desertul, ochi ratacitori. Si buze vii, uscate. Valuri verzui care-i acopera trupul, mister nedeslusit, aceeasi ea si profunzime.
O vad din nou, cum alearga pe nisip, ii vaz zambetul cuceritor, pielea arsa si fina, o vad alta si tot aceeasi. Ii vad dorintele cum ard, pasiune in orice, senzualitate, dans. Pluteste cu vantul, ca odata…
Scipiri in ochi… viata nebuna.
Propun sa trecem peste aparente. Propun sa ocolim pentru un timp realitatea in care traim, sa acordam putin din timpul nostru lucrurilor care cu adevarat conteaza. Haideti sa invatam… sa invatam de la superiorii nostrii, oricare ar fi acestia. Si aici nu ma refer la superioritatea financiara, nici la alte lucruri materiale, ma refer la o superioritate spirituala. Cu totii cunoastem oameni poate mai buni, mai intelepti, mai valorosi. La fel cunoastem si oameni mai slabi, oameni situati mai jos decat noi, oameni pe care nu trebuie sa ii dam la o parte, nici sa ii ignoram, oameni pe care trebuie sa incercam sa ii ajutam, sa le oferim sansa de a invata de la noi, sa le acordam sansa de a invata lucrurile bune din vietile noastre, sa incercam sa ii ridicam macar putin mai sus, ca recunostinta pentru faptul ca exista oameni mai buni decat noi care ne dau sansa sa evoluam. Si nu numai din acest motiv, ci in principal pentru ca acesti oameni merita.
Oamenii mai buni decat noi… care sunt acestia? Care exemplu este mai potrivit decat copiii? In esenta lor, copiii sunt puri, sunt neatinsi… de toate defectele lumii care trebuie sa existe pentru a nu atinge perfectiunea. Copiii constituie modelul pe care trebuie sa il urmam. Ei nu cunosc aceste defecte care ii asteapta, ei sunt asa cum sunt in realitate, nu sunt nici transformati, nici ucisi, copiii isi permit sa fie adevarati.
Daca am acorda putina atentie simplitatii, sa ne facem putin timp sa privim cu adevarat oamenii, sa privim lumea si tot ce ne inconjoara, sa privim viata. Ar fi atat de simplu… daca am vedea cu totii cat este de simpla viata.
“In primul rand cerceteaza cu sufletul si in al doilea rand cu mintea.”
Poate varsta, zodia, viata, urmarile. Nu stiu ce, ma depaseste.
Vad copii traumatizati, femei violate, dependenti de droguri, alcoolici, oameni ucisi, trai urat. Trai greu si urat. Nu ii vad la televizor sau in presa, ii vad langa mine, pe strada, oriunde. Vad la tot pasul vieti urate. Si poate e greu de crezut, dar ma afecteaza. Ma afecteaza personal.
N-as fi vrut sa cred ca viata, in general, e urata. As fi vrut sa continui sa visez, sa nu fiu nevoita sa iau asupra mea si problemele lumii, care probabil o sa persiste. As fi vrut sa neg in continuare greutatile si ceea ce numim realitate, dar ma izbesc de ea din ce in ce mai tare. Si nu pot sa fug, nici sa ma ascund, ea este peste tot. Fiecare pas ma doare, doare sa vad tristete ascunsa in toate privirile, sa vad umeri cazuti, talpi insangerate de atata mers, zambete pline de lacrimi, oameni necajiti. Copii, care nu au avut timp sa greseasca si totusi platesc, batrani care isi roaga moartea, tineri mult prea imbatraniti, oameni care spera si asteapta zadarnic fericirea. Oameni care nu au o sansa si totusi au o credinta, oameni batjocoriti care continua sa lupte, oameni fara nimic dar cu iubire pentru viata, oameni patati, distrusi.
Ei imi amintesc. Ma trag de maneca si-mi amintesc cat sunt de norocoasa.
Te caut. Te caut cand nu mai stiu, cand ma ajunge disperare, cand cobor mai jos decat pot, cand raman doar eu, cand ii lovesti atat de tare, cand nu am somn, cand traiesc cu acea impresie teribila, cand ma trezesc si e la fel, cand vad si simt cum moare, cand nu am ganduri, cand imi amintesti ca nu sunt de fier, cand ma lasi sa vad cum e fara tine, cand imi dai viata in maini, cand nu te mai simt, cand ratacesc urat, cand doare asa de tare, cand nu te mai gasesc. Te caut sa-mi stingi setea, sa ma alini, sa-mi spui din nou ca mult mai uit, te caut sa vad frumosul, infinitul, te caut sa imi arati din nou ca pot muta munti din loc, te caut sa imi doresc, sa lupt, sa rad, sa multumesc. Te caut sa iubesc, sa alungi suparari si rautate, te caut sa nu fiu nimeni.
Te caut cu disperare, sa-mi intinzi mana ta mare si pura, sa ma ridici de acolo, sa imi arati ce p0ti si cine sunt, sa ma iubesti, sa nu ma parasesti. Te caut si implor iertarea ta, ma sfasie incet, te caut sa incerci sa uiti, ca tu esti mare. Te caut sa-mi iei sufletul, sa-mi dai pacea, te caut atat de mult si nu obosesc.
Te caut… pe tine Doamne.
Vad un inger cateodata. Ma priveste dintr-un colt intunecat, mereu incercand sa imi transmita ceva, sa imi spuna ce trebuie sa stiu. Dar nu reusesc, sau nu vreau sa inteleg ce vrea sa exprime. Mi-e frica si azi, imi iese inima din piept, dar nu pentru mine. Simt frica aceea inumana, singura de altfel, care imi arde pieptul si tot ce e in el. Ingerul sta; sta acolo nemiscat si priveste, nu cred ca ajuta, doar priveste. Imi scurg genunchii-n fata lui doar sa aduca liniste, imi sterg talpile de atata mers, nu mai am glas sa ii mai spun si nici cuvinte, vorbe. Simt cum traiesc viata ei, cum ma apropii cu pasi repezi de acelasi trecut de care am alergat, simt cum alerg pe loc, cum ma ajunge si nu-mi da pace, simt neputinta in sange, suflet, inima. Si nu-mi ramane nimic… se-ntampla sub ochii mei, in fata mea, in mine.
Imi rog inima, in continuare…
Venind spre casa, pornesc radioul si ce crezi? Holograf- sa nu imi iei niciodata dragostea. Si venind asa incet, incepe sa ploua.
Imi amintesc de ploile frumoase, acelea pe care dansam si nu simteam decat nepasare. Imi amintesc din nou de toate.
Sambata noaptea… pierd timp pretios intr-o locatie plina de oameni care rad, danseaza, se distreaza si nu mai inteleg. Nu-nteleg atatea lucruri pe care chiar le-am trait, chiar pe pielea mea. Nu vad decat clipa. Si-mi vine atat de tare sa fug, sa fac ce trebuia sa fac demult, sa ma infrunt, sa fiu eu. Dar nu am loc.
Ma trezeste muzica, lumea aparent atat de vie. Ma cheama acolo, in mijlocul ei, se mira, se-ntreaba, se minuneaza iar eu privesc. In ea, in gol, in mine. Caut locul meu, dar el de fapt nu exista. Si uite asa-mi apare zambetul, ma ridica de jos, ma impinge sa fiu tare, imi aminteste ca nu prea am de ales. Ajung acasa, imi amintesc din nou… toate ma trimit in acelasi loc, dar nu mai am nici loc, nici forta. Am doar amintiri si adorm cu ele-n gand.
…sunt singura. Ma inec in amintiri, plang si rad… de fericire. Imi amintesc cu atata drag de clipe frumoase, de fericire, de lacrimi nevinovate, de oameni valorosi, de acea vesnicie. Vesnicia care nu o sa moara, cea mai mare credinta a mea.
Parca visez. Am ajuns acasa sufocata de ceea ce vad, ce simt, de dor. Dar am intrat in camera mea cu zambetul pe buze, mi-am lasat problemele la usa si am zambit… toate gandurile mele alearga acolo, undeva. Ca sa tremur de fericire, ca sa resimt, sa retraiesc iubire. Sa respir dor, curat.
Sunt prea fericita… sa iubesc atat de tare.
Te vad iar… cu aceasi ochi nebuni de frica, te vad cum plangi si nu te mai surprinde, iti vad sufletul tremurand si inima-nghetata. Sunt langa tine iar, privindu-te cum mori incet, cum te omoara in fata mea si nu pot sa opresc nimic. N-am nici cuvinte, nici rasuflare, imi i-a puterea si ratiunea ca sa raman acolo goala, eu cu tine. Sa-mi smulgi inima din piept.
Inghiti in sec, te ascunzi, dar te alearga. Eu te privesc, nu simt nimic de atata durere, nu simt cum pamantul triseaza, cum ne fuge de sub talpi. Te agiti si pulsul inimii imi creste, acopera toate sunetele oarbe, acopera vocea ta trista si muta, aude batai paralele si parca se-ntrec. Sa nu mai am nimic.
Intr-un tarziu ramane frica. Pentru un timp toate dorintele mele mor, ramane vie doar una… sa pot sa te tin de mana.
E soare afara si parca toate se topesc. Parca razele-mi ajung pana-n maduva oaselor si parca amintirea unei ierni grele se stinge, usor. Toate -s luminate, durerile sunt inchise undeva departe, dar totusi… e frig. Mi-e frig in suflet dar ma topesc si eu, iti simt durerea in vene si fiecare lacrima ma doare. Ma doare sa te privesc cum incet, incet ingheti. E soare si parca-i noapte, toate simturile atat de vii ma orbesc, sa nu mai vad nimicuri asasine, sa vad doar adevarul. Si adevarul doare, dar caut mai adanc si gasesc acolo tot ce-am asteptat. Gasesc lumina vietii mele, imbolduri care ma ridica exact atunci cand am nevoie, cand ma pierd si nu mai gasesc drumul, gasesc o palma intinsa care ma inalta, un suflet cald, sarutari pe o rana deschisa, alinare. Si plang de fericire…
Azi toate nu mai dor, sunt inchise pana maine.
De ce ne ferim atat de tare? De ce devine iubirea un subiect tabu? De ce ne ascundem si ne mintim? De ce nu ne asumam sentimente naturale si absolut normale? De ce negam cel mai frumos sentiment? De ce, cand fiecare din noi il simtim?
Cate se pierd…
Imi iau viata in palmi si o privesc… as da-o cuiva. Si totusi o iubesc.
Imi curge curaj si ceva verde prin vene, ceva ce se numeste putere. Ma simt nedreptatita, inselata, tradata… mintita.
Sunt sincera cand spun ca ce-am jurat atunci, demult, nu se incalca! Am jurat sa nu fiu jos niciodata, sa nu mai fiu.
Cu gandul ca pot, totul pare zambitor. Atat de zambitor ca ma indeamna sa uit de ce sunt zambete si nu lacrimi.
Doar o zi mi-a aratat cate am pierdut atata timp, oare ce urmeaza? Singurul gand care ma trimite inapoi este acela care ma uimeste, imi aminteste ca defapt eu chiar ma schimb. Nu-mi lipseste trecutul, nici nu mi-e dor, doar ma incanta fiecare clipa traita fara vechi obiceiuri, imi surade si ma redefineste cu o eleganta absoluta.
Ce buna-i luciditatea, ratiunea, puterea.
Draga lume mica si proasta, nu mai trezesti in mine nici macar indiferenta!
Dar cate se mai schimba?
In drum spre casa, rasuflu apasat ca si cum as fi iesit din fundul celui mai adanc ocean, nu mai recunosc nimic. Privind din atatea unghiuri, viata ma sperie, tind sa cred ca am trait visuri, frumoase totusi. Si am ajuns in acel punct in care nu pot sa ma familiarizez cu schimbarile, caci vin in fiecare clipa; fulgere pe care nu apuc sa le privesc, sa le cunosc.
Dar nu schimbari in viata, si nici in lume… schimbari in mine.
Nu am loc niciunde, nu-mi gasesc linistea acolo unde nu demult adormeam atat de cald, nu-mi gasesc rasul care-mi provoca atata placere, nu-mi gasesc lacrimile care ma intareau si strecurau tot ce era rau, nu gasesc un colt unde sa ma regasesc, nu gasesc distractie, nici suferinta, nu-mi gasesc pacea niciunde, caci totul este nou. Cum sa ma gasesc aici, in locul asta mare si necunoscut?
Cum sa fiu? Cine sa fiu? Ce sa fiu cu voi? Cand nici eu nu mai stiu ce a ramas din mine.
Pentru ca am crezut in lucrurile de valoare, pentru ca am ales sa iubesc si sa sufar, pentru ca am ales sa pot sa sufar, ei m-au condamnat. Si dupa lupte atat de crunte cu mine, cu sentimente, dupa ce mi-am inecat visurile in cel mai mare foc, dupa ce mi-am daruit sufletul si am vazut ca nu l-a luat nimeni, dupa ce am renuntat chiar la mine, ei ma cheama. Ma cheama sa fiu ceva ce nu mai sunt, ma cheama sa le dau din nou… dar nu mai am, cheama tot ce-au omorat candva.
Nu sunt din fier, dar nici din plastelina.
Vreau sa uit. Pentru prima oara in viata mea, imi doresc cu adevarat sa uit… alea multe adunate care nu-mi dau pace, alea care ma trezesc din somn si ma alearga, alea urate de care mi-e atat de scarba. Nu stiu care-s alea, ca-s prea multe uneori si rasuna doar toate deodata, nu vin pe rand, dar stiu ca nu ma lasa sa ma bucur de un apus, de-o raza de soare, de aerul rece al diminetii, de mine.
Intre timp, toate bune si frumoase, masti colorate de data asta. Nu mai spun nimic, nu ma mai cert, nici cu mine, nici cu ei. Totusi, ce rol are cearta? Sau vorba? Ce rost are sa dau vina pe x sau y cand cauza este atat de evidenta? De ce sa-mi dau inima si sa-mi storc pana si ultima lacrima incercand sa explic propriile lor greseli, de care sunt atat de constienti? Ca sa-i aud mintindu-se pe ei, apoi pe mine? E omenesc… ne aparam cum stim, cum putem, cum ni se permite, cat de calitativ dorim. Ne mintim pe noi ca sa-i putem minti si pe cei din jur, pozam ca victime ca sa o ducem bine, dar vine o vreme in care se strang prea multe si e urat, prea multe care nu ne dau pace, prea multe care nu au fost spuse, multe multe adunate intr-un cos murdat care la un moment dat se umple si da pe-afara. Apar de acolo de unde le-am ascuns si ne provoaca regrete.
Asa m-am hotarat eu sa primesc orice din partea dragiilor mei… lacrimi, palmi sau zambete. Acum stiu ca cel care greseste chiar plateste.
In final, a disparut pana si acea prezenta spirituala pe care o simteam in mijlocul inimii, atunci cand cautam o companie aseamanatoare mie. Imaginara sau nu, era o companie aproape perfecta, care ma asculta cand aveam nevoie, ma sfatuia, ma incuraja si imi dadea si palmi sa ma trezesc din cand in cand. Chiar daca ma lovea cu coltii ei de gheata, era acolo, si cand nu mai gaseam nimic, o gaseam pe ea, aceea atat de aseamanatoare mine, in care ma regaseam de atatea ori…
As fi spus si-am intuit ca mi-e suflet pereche, dar a fost doar rodul imaginatie mele.
Si acum ma gasesc atat de singura.
E seara acum, o seara lunga. Mi-e frica sa ma trezesc, mi-e frica sa fie marti dimineata.
Dar n-am sa alerg, n-am sa gonesc nimic, am sa-mi ridic capul aproape de cer si am sa infrunt.
Oamenilor, m-am saturat atat de tare de rautate incat acum as fi in stare sa renunt la cativa din voi, dragii mei. Nu mai simt drag, simt ca mi-e rau doar gandindu-ma la voi, simt ca nu-mi mai provocati nicio placere, simt ca am crezut in ceva ce a murit acum mult timp. Mi-e lehamite, sincer!
Dar va mai las putin, sa ma mai mintit ieftin si sa mai jucati roluri principale in teatrul vietii, va mai las un timp sa ma priviti de sus, de acolo de unde se vede frumos, va las sa credeti ca pentru mine nu ati murit inca.
Satisfactia mea e mai mare in felul acesta!
Despre femei, oricate s-ar spune, tot ar mai fi ceva de spus… mereu. Ca-s cele mai rele, stim cu totii. Ca se transforma-n zgripturoaice atunci cand sunt invidioase, stiati? Dar ca se ofilesc atunci cand sunt date la o parte, cand nu primesc atentie, stiati? Se ofilesc, se usuca si se scutura de culoare devenind portrete bosumflate pictate in culori pale, gen vintage. Sa amintim cum face o femeie parasita? In prima faza este regina dramelor, victima suprema, pe facebook, pe blog, pe ce poate… sa vada lumea ca-i fata buna, sa vada el ce comoara a pierdut: femeia dupa care o sa planga candva… dar acest candva nu mai apare, si astfel femeia trece in a doua faza: scoate barbatul din ea! Acum, ea este invincibila, plina de ea, trece peste mari si tari, e fericita si trebuie sa vada toata lumea ca a uitat demult ce inseamna lacrimi si nopti pustii, in special el. El trebuie sa o auda razand si neaparat trebuie sa-i vada noua musculatura… poate, poate se reindragosteste!
Trist, caci in adanc femeia de rand stie ca este superficiala!
Balsamul cuvintelor facea ca totul sa para adevarat, asa cum se intampla in filme si basme, cutremurator. Dar chiar si asa, simteam o frica inspaimantatoare cand gandurile mele zburau catre final, caci nu aveam acea certitudine ca finalul va fi unul fericit. Speram adanc, ca totusi basmele nu sunt doar povesti, ca lucrurile bune inving intotdeauna si contureaza acele valori care ne implinesc totalmente… de fapt, fericire.
Si de multe ori viata ne gasea in prapastii adanci, din care nu credeam ca vom iesi vreodata; acolo unde sperantele erau numarate si tot ce ne inconjura era patat de spaima, chipuri impietrite. Asa facea ea sa para viata, un basm in care binele triumfa… chiar si atunci cand nu mai credeam in povesti.
Ea, ascunsa bine in mine, avea acea credinta.
“Nimic nu inlatura mai mult toate sentimentele bune decat neincrederea.”
Luna mi-e martor, soarele nu ma cunoaste.
Fraze de care-mi amintesc, vorbe, cuvinte, cantece, episoade si pagini ce nu se sterg poate; trecutul frumos si infricosator, toate adunate in file ingalbenite de atatea lacrimi rasfoite, trecute…
Asa imi amintesc de mine, cum nu demult eram o alta fata.
Inima incepe sa-mi tresara atunci cand usa se izbeste, privirea mi-e atintita drept inainte; nu privesc inapoi. Drumul pare lung caci rabdarea imi e socotita; ma fastacesc un timp, dar intru. Zambind, intru. Si caut ochii mei in toate privirile, nu vad decat acea cautare continua care ma cheama.
E trecut de miezul noptii, e atlfel acum, e noapte, nu mai sunt doar eu. Zaresc privirea mea si parca corpul imi amuteste complet, parca sting o sete din desert, parca ma intorc din nou la mine tinandu-ma de mana. Savurez secunde, caci nu-mi permit mai mult, le ingrop in mine adanc sa nu le uit, sa ma mai conduca la mine, si apoi imi pun aceeasi masca care ma invaluie de fiecare data. E doar un gest prostesc, caci sunt un simplu om; acesta mascheaza toate frumusetile de care noi, oamenii, ne-am indragosti.
Dar sunt ascunse adanc si inca invat… invat in fiecare zi.
Ce frumos e cand te loveste ceva asa tare incat te face sa vezi viata cu alti ochi, ce frumos si dureros. Si atunci, tot ce iti doresti e sa fii bun, sa fii sanatos, sa ai tot ce candva te nemultumea si nu te satisfacea; ce bine e cand trec ploi, furtuni si se aseaza acea liniste libertina care te multumeste. Ce bine e sa apreciezi lucrurile de valoare, la adevarata lor valoare si ce greu e sa tanjesti dupa un lucru pe care l-ai pierdut; un lucru pe care nu l-ai pretuit niciodata, un lucru pe care nu ai stiut ca poti sa il pierzi, un esential fara care nu poti sa fii tu.
Nu sunt suparata, nici trista, sunt fericita ca in sfarsit constientizez ce este viata si cat valoreaza. Am renascut parca, m-am impiedicat serios de o problema reala, matura, care m-a trezit cu adevarat. Doare, dar o sa treaca… si atunci o sa profit de viata asa cum n-am mai facut-o vreodata.
Am alergat dupa iubire… acum o am. Dar nu pot sa ma bucur de ea.
Daca am fi putut tine timpul, sa oprim momente unice, sa le intiparim si sa le retraim de fiecare data cand suntem singuri si reci, atunci cand totul se transforma intr-o liniste apasatoare, atunci cand ne privim pe noi insine cu sinceritate.
Atunci cand ma intreb… ce am facut, ce m-a schimbat, cat m-a schimbat, ce am simtit, ce am gresit, ce am pierdut, ce am devenit in acest an? Cine sunt, fata de cine am fost? Sunt un om mai bun sau nu? Intrebari la care, cautand in adancul meu gasesc raspunsuri satisfacatoare si nu.
Spre deosebire de ceilalti ani, anul acesta privesc cu alti ochi atat trecutul, cat si prezentul si viitorul. Spre uimirea mea, experienta din ultimul an a avut o influenta puternica asupra mea, observand schimbari majore in decurs de un an. Un an in care am perceput totul diferit fata de cei 18 ani trecuti, un an in care am invatat ce este esential in viata, un an in care am iubit cum nu am mai facut-o vreodata.
Imbratisez cu drag copilaria, la fel si urmatorii pasi din viata mea… caci am tot ce-mi doresc, tot ce iubesc.
Cuvintele par mai grele si neputincioase, negi tot ce simt si iti spun, cu speranta ca nu o sa iti para rau. Stiu la fel ca tine, ca toate sunt asa cum n-au mai fost vreodata, asa cum poate era de asteptat dar totusi… nu vreau sa cred ca am ajuns in punctul in care sa imi doresc sa te uit.
Asa-s noptile astea… ma orbesc, dar imi arata lucruri pe care nu le-as fi vazut in mod normal. Doare tradarea, cum doare minciuna si falsitatea, cum doare si nepasarea ta, si regretele si tot ce-am inghitit. Dor noptile in care nu-mi dezlipesc ochii din telefon, dor clipele in care astept sa sune, doare fiecare shot de wishkey, dar cel mai mult doare ca sunt fara tine de mult si pare ca m-am obisnuit.
Ai sa intelegi candva ce ti-am oferit, si ai sa cauti in fiecare suflet care o sa paseasca in viata ta.
Eu inca imi amintesc… hohote de ras, lacrimi dulci, zambete calde, caldura aceea care ma incalzea intotdeauna, parfumuri fine, naturalete, vorbe… vorbe. Imi amintesc de tine in fiecare clipa a vietii mele, cand ma trezesc si nu esti aici, cand vorbesc, cand rad, cand mi-e dor, cand adorm, intotdeauna. Esti cu mine peste tot, in gandurile mele care toate ma conduc la tine. Nu esti aici si nici nu poti sa fii, pentru ca m-am indragostit de tine, chiar de tine.
O sa te iert odata, si nu o sa te uit niciodata.
Azi a nins. Intr-un oras, undeva, departe de ea, a nins cum as fi vrut sa ninga intr-o zi frumoasa strangandu-i palma-n brate; dar nu a fost. Simteam fulgii cum imi acopera ochii, cum ii sting, imi priveam pasii cum incetinesc cu fiecare clipa, o stiam atat de departe fara sa stiu ca ea a fost cu mine. A fost acolo si a plans cu mine, a rupt o parte din ea… pentru mine.
Imi aruncam privirea zambind in toate partile, cautand… o vorba buna, un suflet viu; dar am gasit oameni care nu depaseau aparente, vorbe, masti decolorate, nepasare, egoism; de fapt… oameni normali, prea ocupati.
Mi-am cautat sufletele dragi, sa le simt cu mine, am tanjit dupa dragostea lor… dar m-am trezit singura intr-un bar.
Am lasat aerul rece sa imi inunde plamanii, mi-am ridica privirea din pamant si am continuat. Aceeasi eu, chiar aceeasi… pentru o vesnicie.
Cu capul plecat adanc, se intoarce din nou la mine spunandu-mi vorbe grele ce nu pier nicicand. Ma privesc si nu inteleg ce vad, in spatele meu imi plange inima caci am lasat-o singura. Din nou.
Caut in noapte un suflet asemanator, dar nu e nicaieri. Caut cu disperare in fiecare inima dar nu inteleg, asa cum nu intelege nimeni… doar ea.
Imi rupe intreaga fiinta caci ii vad ochii inghetati, speriati si tulburi de atatea lacrimi reci, ii vad inima arzand de dor, o vad calcandu-si sufletu-n picioare si vad… cum lumea se rezuma la doi. Privesc in tacere cum totul se naruie cand se apropie de mine si fiecare pas al ei cutremura tot.
Ma doare tot acum, fiecare particica din trupul meu tremura si lupta cu mine. Nu mai e nimic… e doar ea in spatele meu si nu pot sa o intorc.
Odata cu ea, si eu.
Eu spun ca… cele mai bune cantece sunt cele care ma duc inapoi in momentul in care le-am auzit prima oara si imi frang inima din nou.
Mi-e dor de ea… e noapte si tresar sa o-ntalnesc, o chem si o caut in fiecare noapte, dar e departe, e undeva departe de mine, departe de amintirile care ma impingeau sa lupt. Sunt doar urmele pasilor ei, pe care le urmez incet… dar toate duc spre necunoscut, toate sunt ascunse adanc si nu se lasa dezvelite, de frica. E o inima inchisa cu zeci de lanturi ruginite, lacate si chei de negasit. Dar in miez, arde. Arde cum nu arde nici soarele, nici focul, arde neincetat.
Mi-e dor de ea, caci vine iarna ei cu aceleasi sarbatori si cantece, mi-e dor sa-i plang povesti scrise in doi, sa ii descriu imagini, vorbe, sa-i rad amarul dar si dragostea, mi-e dor de ea caci mi-a luat ce-aveam mai scump.
Mi-e dor sa-i amintesc cine sunt atunci cand uita de el, mi-e dor sa-si aminteasca cat iubesc, mi-e dor sa-mi fie frica de iubirea lui, sa ii spun tot ce a tacut, sa ii spun ca iubirea mea e panica si viata, ca viata mea e iubire, mi-e dor sa-l privesc, sa fiu acolo, sa tac, sa fiu eu. Mi-e de dor sa sufar de prea mult suflet, mi-e dor de el… mi-e atat de dor.
Dragostea mea este viata mea. Ce a mai frumos de atat?
Stateam acolo, in umbra luminii aruncandu-mi privirea in toate colturile incaperii, cautand la fel, aceeasi ochi. Imi rezem cotul de coltul mesei si ma privesc, ma vad plutind caci in spatele meu e viata mea curgand indragostita. Sunt singura la masa unor tineri indragostiti, sunt singura si fericita caci nu-mi mai doresc nimic din ce cautam. Imi plange sufletul de fericire caci in spatele meu sunt eu ca odata, sunt eu pentru cateva momente, sunt acolo tinandu-te de mana. Nu mai lupt, acum traiesc.
Dar apare. Apare acea raza de lumina care ma orbeste, apare in plina noapte, apare sa ma trezeasca, sa-mi aminteasca, sa ma stinga. Si ma privesc intr-o continua cadere, imi privesc inima calcata, privesc cu neputinta cum mor.
Ma inneaca si ma sufoca sentimente, ma ascund adanc in mine sa nu ma mai gaseasca… si pleaca. Eu raman singura, la masa indragostitilor. Raman in plina noapte, raman sa privesc cerul si pamantul cum se unesc in orizont.
Din toate, doar amintiri: tablouri, lacrimi, vorbe, vorbe.
Vedeam candva sufletele rasuflate dar totodata impregnate cu aceleasi arome de la inceputul vietii, paseam alaturi de dragii mei care au ramas din ce in ce mai putini, paseam alaturi. Si vad spini pe toate cararile mele, vad oameni rataciti in mizerabil, zaresc, in urma, sange si lacrimi din toate directiile cum alearga in gandurile mele sa stearga toata judecata. E timpul in care toate-s adunate prea devreme, toate adunate cantaresc prea mult.
Din mii de idealuri, le numar cu o mana. Raman doar trandafirii acum, caci nu mai e loc de ghiocei. Raman cu spini taiosi, sa-mi aminteasca de mine.
…mult prea devreme. Mult prea repede.
A secat sinistru, uit tot ce am trait, uit toate juramintele si tot ce mi-am dorit, uit acea vesnicie in care am crezut, o sa uit sa mai iubesc candva. O sa-mi plang toate ranile ca sa mi le vindec sistematic, asa cum m-ati invatat. O sa uit pana si de mine, ca sa devin ceea ce ati crezut ca doriti. O sa fiu asa cum pozez, ca sa nu mai fie nicio indoiala, sa o ma omor si o sa renasc in realitatea pe care o sustineti. O sa imi sterg numele si-ntreaga fiinta si o sa pasesc pe acest covor murdar care ma cheama, o sa inec tot ce doare.
Iluzii imbracate-n imbolduri.
Digestia orei artistice face ca Bacovia sa isi atinga scopurile esentiale, arta poezie simboliste reusind maximul ei, dar si al meu.
Ma cheama si ma atrage iar acea forta catre taramul viselor, insa reusesc sa o ignor, continuand sa respir in acelasi ritm constant greu de controlat.
Fumez o tigara in acelasi colidor muribund si imi amintesc de fiecare tigara pe care am transformat-o intr-un scurt filtru, pe parcursul anilor trecuti in graba si-n etape mult prea separate. Imi amintesc de aceasi fereastra de care ma sprijinam cand eram singura, aceasi pe care am suflat fumuri triste si vesele, calde si reci.
Retraiesc senzatii vechi si ma intreb… cand am ajuns aici?
Revad pe chipul meu aceleasi zambete ce-au sters lacrimi si oameni, revad imagini decolorate si promisiuni ce mi-am legat, revad cum ma ridic de atatea ori si nu ma opresc.
Dar privesc prezentul, si vad cum ma incalc pe mine.
Toate trec poate, dar amintirile raman. Raman adanc in mine sa-mi aminteasca, ca nu sunt cine am fost; sa ma alerge.
“Filozofia este o arta!”
Subiectul principal de care alergam in acele momente lipsite de judecata, aceasi voce sobra si diplomata, aceasi silueta supla si inalta… imi masoara privirea, cat si atentia, intr-un mod suspect, observand din nou lipsa acesteia. Tinde sa se rasteasca, insa rezuma totul la o scurta privire intepatoare.
Profesorul isi continua lectia, eu viata… ma pierd din nou in ganduri. Plec, ajung intr-o clipita in locul acela auto-distructiv unde visez ca sunt intinsa larg in pat, visez ca ma trezesc in locul meu, visez ca tot ce traiesc e un vis si apoi visez ca ma trezesc in aceasi viata tanara si frumoasa pe care mi-am dedicat-o.
O voce sobra ma trezeste: ratiunea, care invie din vreme-n vreme, certandu-ma ca-mi plec comori in fata slabiciunilor, pe genunchi prea goi.
Lupta din mine cu mine continua, dar nu e zadarnica. Fiecare secunda din viata mea invata si practica lucruri noi.
Totusi, realitatea revine atunci cand rabdarea profesorului i-a final si ma pofteste din nou in acelasi colidor, plin de nimic.
Din toate, raman doar amintiri.
Ea rade, plange, zambeste uneori, viseaza deseori, ea iubeste si se indragosteste din cand in cand, se ascunde cand trebuie, ea asculta si vorbeste cu toata vocea ei, ea fuge, ea canta si danseaza in timpurile calde, picteaza stele in vremea zorilor, ea doarme si singura, se intristeaza uneori, alearga-n ploi, ea tace cand doreste si spune multe atunci, ea-i asemenea primului fir de iarba, ea-i calda sau frumoasa, fina, eleganta, colorata, ea-i o jumatate si un intreg, ea-i un condiment, ea-i copil sau inger sau diavol, ea-i suflet, glorie, raza, anotimp, ea-i sensibila, dulce, puternica; ea este sotie dar si prietena si sora, mama, amanta, ea e pasiunea si confortul, ea e fantezia, floarea, vinul si lumanarile, ea-i viata si iubire. Ea nu-i ca nimeni, caci ea e ea.
Ea este femeia.
Mi-as dori sa nu existe noapte, sa nu trebuiasca sa ma lupt cu ea, sa nu raman niciodata doar eu si ea, sa nu fim doua, sa nu cunosc dorul, nici toate ce ma apasa uneori. Mi-as dori sa nu fiu eu niciodata, sa nu stiu tot ce stiu, sa nu mai caut ce nu exista, sa traiesc.Mi-as dori sa fac din noapte zi, din clipe frumoase ani si toate sa treaca fara sa doara.
Mi-as dori sa fiu eu lumina mea.
Furtuni, fulgere si stele explozibile care arunca artificii in lumi stranii. Traiam candva aceleasi simtiri si ma prefaceam ca-s proasta ca sa inteleg ceea ce lumea toata imi spunea sa cred, dar nu am urmat un singur drum, am urmat mai multe si astazi nimic nu ma mai opreste.
Intre toate adunate, am cunoscut mai multe aspecte, dar asta inseamna viata in fond. Sa-ti pleci genunchii pe cioburi sticlate si reci, dar sa stii apoi sa zbori deasupra Cerului.
Legaturile ce nu se rup la primele taieturi raman in vesnicie acolo poate, cateodata ascunse, cateodata umbrite sau dezvelite, deschise, prea deschise, incuiate poate. Dar sunt acolo, cand nu mai e nimic, ma intorc acolo si ma regasesc, imi amintesc, traiesc, iubesc, ma las de toate si plutesc, acolo unde am invatat.
E ca o cutie veche cu amintiri, pe care o deschid si ma deschid pe mine parca, cu lacrimi de iubire, de fericire, de suparare, de tristete, de toate starile posibile… toate-s acolo.
Acolo, intre sute de defecte, pentru mine e perfect.
Statea in genunchi, cu privirea aruncata-n Pamant; ochi tulburi, de o culoare deschisa cu scantei sumbre, suflet miscat si valuri de vant in toate partile din jur vestind un nou sezon. Era rugaciunea ei, rostita clipa de clipa, in gand, in vis, in noapte si zi, mereu.
In departare zeci de oameni imprastiati, pictati in culori pastelate, veri trecute, ierni tacute si nopti intregi de pustietate. Imagini, tablori ce nu aveau sa plece, voci si rasete-n mii de ecouri ce-i rasunau in minte; statornic.
Cine a aparut sa-i spuna ca e asemeni ei, ca stie cine e, ca nu-i doar ea acolo, ca toate trec? Cine a strans-o de mana si a cules-o de fiecare data? Cine a putut candva sa rasara si sa apuna in acelsi timp? Cu cine a iubit Raiul, dar a cunoscut si Iadul?
Cine ar fi dovedit ca nu exista imposibil?
Rugaciunea a continuat sa traiasca, la fel ca inima deschisa a unui prieten.
Venea alergand desculta,in noapte, caci eram un altfel de suflet in intuneric si doar asa ne gaseam. Ii vedeam umbra indepartata, parul moale alergand prin vant si praf, revedeam aceasi silueta supla acoperita cu o tesatura fina, in culori intunecate, acelasi chip pur si aceasi ochi inlacrimati. Aceasi ochi care-mi plangeau vieti si oameni, ganduri incuiate, aceasi ochi in care ma-necam de fiecare data, aceasi tacere; cu timpul, am simtit o intensitate care ma coplesea de fiecare data cand reveam la ea. Ii simteam vocea tremurand, puteam sa simt vorbele-i inecate de lacrimi si tacerea ei imi scria carti. O gaseam din ce in ce mai rar, si cu fiecare intalnire era tot mai tacuta, resemnata; ce o caracteriza era pe moarte, caci raul care odata izvora, secase… incet. Ar fi murit pentru acel rau.
Nu stiu cine e ea, dar a uitat sa-mi spuna ce sa fiu in lipsa ei.
“Mi-as dori sa faci din mine un sfant
Dar tu stii prea bine cine sunt
Mi-as dori, dar nu se poate
Raiul e mult prea departe.
Zile-ntregi poti sa ma certi
Noaptea nu uita sa ierti
Ai sa vezi de cate ori
Te trezesti zambind in zori.
Despre mine, o sa auzi de toate
Poate or fi si multe adevarate
Nu sunt cum ai vrea sa fiu
Dar te iubesc cum doar eu stiu.”
Sursa- Teo Band.
Viata ne impinge uneori cu toata puterea ei si impotriva intregii noastre puteri sa ne indepartam cu adevarat de noi, sa devenim altfel. Ne prosteste.
E o decizie mica ce schimba o-ntreaga viata, scoate ce e mai rau din mine, manifesta vicii, slabiciuni. Ma-ndeamna sa comit dulci pacate, evidenteaza ispite si lupta in mine cu o forta salbatica.
Uneori e bine. Se simte bine o ruptura de sine, un alt gust, o alta cale.
Insa uneori, ajung intr-un moment in care imi ajunge. Si imi doresc sa opresc tot ce am pornit, sa distrug tot ce-am construit si sa revin la mine. Desi ca sa ajung aici am dus cea mai grea batalie. Lupta cu mine.
Sunt timpuri trecatoare, totusi, si toate-s trecatoare poate.
Am o viata si e a mea. In viata mea zac zeci de vieti, si cred ca sunt ale mele, caci fara ele, cine sunt? Am sa fac ce vreau.
O fiara. Puternica, orgolioasa, rea, razbunatoare, violenta, cu o vointa iesita din tipar, incapatanata, ambitioasa, distrugatoare. Ceva prea salbatic.
Exista in mine o fiara care nu vrea sa moara si creste acolo, bine ascunsa.
Creatia iubirii, probabil.
La fel cum cea mai mare fericire este aceea de a face pe cineva fericit, cea mai mare nefericire este sa stai langa cineva pe care nu il poti face fericit.
Se cauta rautate. Si se cauta rautate adevarata, nu doar masti.
Pe un camp de lupta, cu fiecare clipa trecuta, raman tot mai putini. Inimile sunt deja extenuate, toate au parti bune dar si rele. Fiecare lupta pentru propria viata, nu vad doua suflete asemanatoare, nu exista regasire sau vre-o regula. Campul e atat de complex, nimeni nu-l cunoaste, totul e imprevizibil aici, caci nu e capat; e doar un orizont indepartat, forte necunoscute. Totul e cunoastere, surprindere, incertitudine. Sufocant.
“Cea mai inversunata lupta este cu tine insuti, te afli in ambele tabere.”
Nu mai exista? Atunci nici nu au existat vreodata. Prietenii adevarati raman prieteni pentru totdeauna. Aceaia care imi vor da libertate totala de exprimare, nu critica inutila.
Un prieten nu este o batista, nu se cunoaste numai la greu, ci doreste impartasirea propriilor bucurii.
“Un prieten este cineva care vine cand toata lumea a plecat.”
Ploua impotriva tuturor situatilor, ploua chiar impotriva vantului, dar cineva dansa in ploaie.
Ironia e molipsitoare, e chiar o soarta, sau un posibil viitor.
Imi intorc privirea in graba, privesc o mana de pasi grabiti, fortati, probabil surprinzatori. Viata tanara, care omoara orice obstacol, un strop de entuziasm si valuri de vara. Tablouri devenind pagini, culori, non culori… zambete, nervozitate. Cat ne mai mintim?
C e doar o litera, Kiki e o imagine. Ma stiu doar eu, nu mai am nicio indoiala.
Cred ca fericirea este oarba. Clipe care nu se repeta.
Ar fi simplu, atat de simplu. Sa renunt la mine, sa devin proiectul care s-a creeat, sa ard tot ce traiesc si sa pasesc in succes. Dar oare, ce-i acel succes si cate imi aduce? Dar cate sterge? Cate pierde?
Ar fi un portret, care ar muri in bratele nimanui, si-ar rade orice rana, ar strange o lume ce-o alunga, pe podele patate. Ce ar opri asta?
Toate ma-ndeamna.
Imi amintesc din primii ani scolari vorbele invatatoarei mele. Spunea ca o floare creste mai frumos si mai repede daca o cresc in lumina, daca ii cant, daca ii fac complimente, daca o admir, daca o respect, daca ii vorbesc, daca ii acord atentie, daca o iubesc.
Cat adevar si cata aseamanare.
Daca ii spun zilnic ca e frumoasa, imposibil sa devina urata. Daca uit de ea cateva zile, incepe sa se ofileasca, sufera si plange, imi simte lipsa, apare dorul. Si ma intorc, dar nu-i aceasi, aproape moare.
Dar mai invie ca odata?
Nu mai e nici vina, nu mai sunt sunt nici vorbe, nici ratiune sau putere. Sunt doar oceane ce ineaca vise si amar, ce vin si pleaca, dar lasa amintiri. Nici noaptea nu-i prezenta, nici somn, nici vise; e doar tacere. Sunt ganduri ce ma omoara, procese de maturizare, nori, fum si voci mute.
Si trece iar, clipa de clipa, si trec oameni si castele, printi, printese, trec toate-n graba catre nicaieri. Isi construiesc vieti, le traiesc, se leaga si se dezleaga, in graba toate. Dar ce pasiti?
Ma mint si azi, cum stiu mai bine, imi jur, imi scriu, ma oblig, ma uit la mine. Ma mir, ma-ntreb, ma minunez cum am ajuns aici, cand am ajuns aici, asa. Ma mai trezesc, mai rad, joc teatru, haz de necaz, alerg, revin. Ma rup de toti si caut in mine, ma rup de mine si caut in lume. Ma rup de tot, ma prabusesc.
Nu mai sunt nici eu.
Un singur om- o lume intreaga.
Am vrut sa daruiesc; am vrut sa dau ce nu am primit, am vrut sa fac bine, am vrut sa alin, sa sarut toate ranile trecute, sa schimb greseli mari si mici, sa daruiesc ce am primit, sa impartasesc tot ce sunt dar si tot ce stiu, sa-mi risc inima, sa sufar dar nu pentru mine, sa cred si sa imprasti, sa incurajez, sa cresc, sa scot tot ce e mai bine, sa-mi ingrop pentru totdeauna impulsurile ce nu ma definesc, sa cunosc, sa admir, sa respect, sa dau aripi, sa creez o lume, sa ajut, sa luminez ochi morti, sa imi dedic intreaga viata. Asta am vrut.
Nu am cerut recunostinta sau multumiri. Nu am cerut nici reciprocitate, pentru ca nu exista aici. Am cerut ceva imposibil. Imposibil sa cer ceva ce nu cunoaste.
Intr-o zi o sa inghet, poate. O sa imi construiesc un iglu si o sa-mi traiesc toata viata inghetata.
Pentru ca platesc ca sa iubesc.
Cand cred ca toate-s moarte, rasuna clopotei langa urechea mea. Exista oameni buni, si ii gasesc in intamplari ciudate, ii resping, aproape-i pierd si apoi ii vad. Ii vad ca-s buni, ii ridic in ceruri si-i imbratisez in brate arse. Dar cine mi-a soptit vreodata ca exista legaturi formate demult fara sa stiu, cum exista suflete pereche sau iubitri impartasite? Eu nu vedeam, si cautam ce-aveam langa mine, cautam sa-mi trasara inima ca la inceput, sa retraiesc senzatii prea mari ce nu incapeau in mine, cautam sa-mi sara inima din piept, sa nu mai stiu nimic altceva.
In cele aproximativ cinci minute in care am mancat o ciocolata-ntreaga, ma gandeam… ce frumoasa-i varsta mea. Ce simplu e sa fac ce vreau, ce frumos e cand nimeni nu are o parere exacta despre mine, ce amuzant e cand ma transpun dintr-o stare-n alta atat de usor, ce interesant e cand starnesc zambete prostindu-ma, ce bine e cand sterg o cearta cu o portie de ras, ce faina-i vara si dimineata cand ma trezesc zambind, ce frumoase-s toate cand vreau sa fie, chiar fara niciun motiv.
Tot ce am nevoie, gasesc in mine.
Cum exista credinta in divinitati, exista in mine o credinta prea puternica, care ar muta munti si-ar depasi norii. O credinta mai puternica decat vointa mea, care depaseste intelectualul si lumea-ntreaga. O credinta care imi dovedeste in fiecare clipa ca nu exista.
Si mor cu fiecare secunda… mor dupa ea.
Noaptea are atatea intelesuri. Nu toata lumea vede, pentru majoritatea noaptea este noapte si atat. Si totusi, noaptea are atatea feluri de a fi, cum viata are atatea drumuri. Noaptea nu e zi si nu se aseamana, noaptea se traieste altfel, noaptea-i neinteleasa, noaptea, pentru mine-i alta viata. Noaptea am trait cel mai frumos sentiment, dar si cel mai urat. Noaptea-i o esenta rara, naturala.
Se compara? Se traieste.
Privind din avion, probabil asta inseamna personalitate: un intreg format din doua jumatati nedespartite, desemnand sensibilitate si putere. Un intreg care nu poate fi intreg in lipsa unei jumatati, un intreg format din doua mari valori care se dezvolta simultan, impreuna. Doua valori aproape opuse, dar totusi atat de inrudite, caci ce este puterea? Puterea se naste din sensibilitate, in fond, iar sensibilitatea devine un punct slab al puterii si cele doua se-nvart in acelasi cerc omenesc, formand intregul cel mai intreg.
Ingropam in adancul nostru secrete aruncate in cutii ermetice, imprastiate, crezand ca in felul acesta vom scapa de povara lor. Le ascundem in interiorul nostru crezand ca daca nu le vede nimeni nu le mai vedem nici noi, refuzam sa ne exteriorizam si dezvoltam in graba tipul introvertitului. Suntem lipsiti de libertate, ne eschivam, nimeni nu isi mai permita sa fie asa cum vrea, suntem atat de orbiti de catre cei ce ne conduc incat le dam dreptate si acceptam sa nu fim oameni, acceptam sa dezvoltam o lume care duce la final. Ne miram o luna cand zarim un om normal, ne miram ca-i liber, ne miram ca-i fericit desi nu are nimic concret, ne miram cand ne zambeste, ne miram cand altii il scuipa iar el multumeste. Ne miram sa vedem omenie, respect fata de rasa noastra, disciplina. Dar nu ne miram niciodata ca suntem tradati, mintiti, dezamagiti, manipulati, dictati, injositi si asa mai departe. Nu ne miram caci asta este ceea ce noi acceptam si numim viata normala.
Un nou inceput are nevoie de ceva ce a luat sfarsit, nu doar de un punct si de la capat.
O sa uiti de culoare si de tot ce vezi, o sa ajungi orb si atunci o sa ma vezi. O sa vezi ca nu sunt cum ma stiai tu, o sa ma vezi goala, o sa vezi prin mine, in mine si o sa iti amintesti de mine de cate ori iubesti. O sa te urmez pana in final, cand o sa ramai singur si o sa iti demonstrez prin mine ca nu am mintit. O sa vezi, nu o sa ma intrebi nimic, pentru ca o sa iti raspund la fiecare intrebare din anii trecuti. Dar pana atunci, traim o viata acoperita cu un ambalaj aproape perfect, prin care nu vezi.
Tu, oricare, crezi ca stii ce sunt si crezi ca-i imposibil ce scriu, crezi in adancul tau ca varsta mea e frageda, ca sunt momente specifice de care o sa rad peste cativa ani trecuti. Dar crezi, si atat. Si inteleg, caci lumea-i mica si multi ne asemanam. Doar multi, asta uiti. Despre tine, imi doresc sa oferi ce iti ofer si sa nu uiti, oricine ai fi, nu poti sa fii mai bun ca mine; poti sa fii doar mai bun. Intre oameni, nu exista grad de comparatie, exista doar diferente.
Tu insemni fiecare legatura dintre mine si un om
Poate ca ceea ce numesc eu albastru, pentru tine e galben. Poate ca tu definesti amarul prin gusturile mele dulci. Sau poate tu simti frigul crezand ca este echivalent cu vara mea. Cine stie?
Poate ca nu exista nimic, poate ca sunt doar eu si imaginatia mea care dezvolta o lume-ntreaga. De unde sa stiu eu daca e real?
De aceea, sunt unica si eu, si tu, si tot ce misca si nimic nu e cert.
Tot de aceea, poate fericirea ta este caracterizata prin suferinta mea.
Schita de zambet incomplet, definind asteptari mai mari, vise neimplinite, pretentii, autocunoastere si prima faza spre dezamagire. Zambet care apare si dispare, difera, inlocuieste lacrimi ce tind sa curga, raneste, alimenteaza diverse sentimente, chiar minte. Complex si extrem de inselator, zambetul devine uneori o arma invincibila.
Tocmai, nu mai cred in nicio figura. Si o sa ascult in continuare muzica care ma desprinde de tot ce inseamna oameni. Cu riscul de a crede in ceva inexistent, o sa ma urmez pe mine, o sa-mi exprim calitate, pana sa gasesc, fara sa caut, ceva mai bun. Am gasit, noaptea, viziuni specifice intunericului, de la teribilism pana la fericire.
Ti-ai imaginat vreodata viata fara tine? Nu.
Concluzie: atunci cand am impresia ca imi merge bine, apar persoane dragi mie care se supara pe mine si toata bucuria mea se spulbera. Apar. Pur si simplu apar, fara intentii rele, fara sa anunte, fara sa fi vrut, infig un ac foarte ascutit in balonul care ma poarta. Si cad. Si ma ridic si le doresc sa vina mai tarziu, sa ma mai lase sa plutesc un timp, caci nu o fac prea des; si le explic in taina si privirea mea implora, dar nu ma vad. Dorinta mea ramane doar o dorinta.
Se mira si nu inteleg cu ce gresesc iar eu tanjesc dupa caldura lor, care lipseste prea mult. Oameni de care depind emotional si-as vrea sa-i multumesc pe toti, dar vad ca nu se poate, cum sa fiu intreaga atunci? Caci o parte ma alina, dar alta ma doboara.
In toate e iubire.
As putea. Sa plec, sa o i-au de la capat, sa refac parti deteriorate din interior, sa ma schimb, sa schimb multe situatii si oameni, sa reusesc altceva, sa fiu sus sau mai sus, cel putin. As putea, dar asta ar insemna sa fug. Sa fug de propria mea viata. Resemnare.
Pentru ca singuratatea se resimte prea tare azi.
Vreau in varful celui mai inalt munte. Acolo unde nu se aude si nu se vede nimic, acolo unde se simte. Unde nu exista vocabular sau mimica sau limbi straine. Vreau sa ma trezesc in acel loc inexistent, unde totul e real si fara de sfarsit.
Asta-i viata in fond; cunoastere. O fuga continua in care ne inzestram cu, cunostinte, experienta si multe povesti. Si fiecare fiinta ce paseste in adancul fiecaruia devine o amintire, o poveste care uita evenimente reci si negre, un dulce amar presarat cu dor permanent.
Ce conteaza in final? Sa fim pe Pamant ceea ce ne-am dorit sa fim. Sa privim urmele pasilor nostrii trecuti cu respect si admiratie, cu mult drag. Daca nu am cunoscut fericirea, o voi cunoaste in ceasul mortii poate, pentru ceea ce sunt si am fost.
Toti ceilalti isi urmeaza calea, grabiti. Si nu se observa intre ei, caci e o multime prea mare. Dar atunci cand dispare un oarecare poate, apare amintirea care il pretuieste atat de tare tocmai pentru ca a devenit o amintire si nu mai e. Chiar daca pana atunci a trecut pe langa ei neobservat, acum provoaca dor si regrete, acum e apreciat pentru simpla lui persoana.
Am avut un lant de margele din care am pierdut atat de multe incat uneori am impresia ca nu il mai pot reface. E doar o impresie, caci nu am nevoie de un lant mare, pot sa construiesc unul mai mic, poate mai puternic.
Am crezut mult timp ca stiu… multe lucruri care azi imi dau peste nas. Am crezut ca nu poate fi mai rau si m-am inselat. Am simtit in inima mea ca e ceva mai bun in fiecare din noi, ca scoatem mai degraba rautatea la suprafata, dar m-am inselat.
“Increderea infloreste in inimile mari.”
In acea picatura se afla doar monotonie, obisnuinta, poate obligatii. Nu stiu de ce, am simtit cum a murit poate ultima lacrima, fara sa anunte. Cert este un singur lucru, am simtit si nu ma insel. A tras in mine un vant rece si inteligent, si toate stele au disparut odata cu mine.
Nu ma mai aflam in locul meu si am plecat fara sa-mi dau seama. A fost prima oara cand am crezut ca m-am resemnat. Prima oara. Cand nu m-am recunoscut, cand m-am uimit, cand m-am urat, cand mi-am dorit sa fiu altcineva.
Si acum imi i-au locul. Nu cer nimic, doar i-au ce-mi apartine.
De ce sa te prabusesti cand ceilalti zboara? De ce?
Autosugestia este o mare minciuna care intr-adevar, functioneaza! Te directioneaza perfect in a-ti transforma viata intr-o minciuna si te transforma in cel mai talentat actor.
Asa-i peste tot. Peste tot tone de oameni rai, cativa buni la care stai la coada, nimeni in care sa ai incredere, minciuni la fiecare pas si cativa fraieri ce le inghit. Care-i problema? Problema este ca intalnesc oameni care ma mint intr-una, oameni care ma tradeaza, oameni care profita, oameni care considera ca eu nu inteleg mentalitatile lor, oameni care se considera atat de deosebiti incat se creeaza o bariera din cauza careia umila mea persoana nu poate percepe astfel de oameni. Oameni cu pretentii si standarde inalte. Oameni care sunt totusi oameni, deci au si ei un dezavantaj: ii vad la tot pasu’.
Dragi oameni, e plin de voi!
Cu siguranta vara aduce numai bune. Daca nu, le face pe cele rele invizibile, le sterge si nu le da importanta.
S-a deschis sezonul, iar ma transform.
Stari amestecate de nepasare, ignoranta, liniste, expresivitate, amuzament, euforie, nebunie curata. Stari ce m-au dominat timp in care am invatat o biblioteca-ntreaga. Am fost pe o strada plina de oameni care treceau pe langa mine, oameni care imi erau aproape, oameni ce statea cu mine, oameni care ma insoteau, prieteni, copii. Doar eu am fost singura. Eu cu mine. Si am realizat ceea ce am cautat. Am realizat, bizar, ca eu pot sa imi fac viata. Nimeni, niciodata, nu mi-o poate fura. In sensul- dicta.
A trecut un timp scurt in care am muncit pe branci. A fost acel timp pe care poti sa il parcurgi prin doua modalitati: mai usor, dar intr-un timp mai indelungat, sau mai greu, intr-un timp mai scurt. Si am ales cu mandria-n fata.
Zambesc, caci stiu ce pot. La fel ca odata- nicicand, niciunde. Caci doar eu stiu ce am facut si de ce si nimeni nu poate niciodata sa imi spuna ce simt sau ce-am simtit cand mi-a fost greu sau bine, cand am iubit sau cand m-am pierdut. Am fost doar eu.
Nu stiu sa spun cat sau cum, nu exista vorbe atat de mari, nu incape intr-un simplu om, nu exista denumire. E singurul imbold care imi da aripi.
Pune in balanta fericirea cu nefericirea. Cea care cantareste mai mult este cea care iti caracterizeaza drumul.
Nu mai scriu. Ma concentrez un timp pe lucrurile care am invatat ca intr-adevar conteaza. Chiar si pentru mine.
Am o mie de ganduri si sute de intrebari ce zac adanc, demult. E trist caci scriu si nu vreau sa cred ce scriu, ma-ntreb din nou, caut scuze, ma invinovatesc pe mine, ajung mereu in acelasi loc. In locul in care sunt doar eu si nu ma aude si nu ma vede nimeni. In inima mea.
E o tristete permanenta ce s-a acomodat in mine. Si tace, si-ar spune o poveste infinita, dar nu o aude nimeni. Caci ea sopteste.
“Restul este tacere.”
Nu o sa fiu mai rea doar pentru ca lumea e rea, nu o sa fiu in turma, o sa fiu langa si o sa rad de rautatea din jur. Daca primesc o palma, nu o dai inapoi; doare mai putin decat un zambet.
Eu vad si am vazut oamenii, si vad in fiecare o parte buna, o parte ce putea sa dezvolte bunatate daca nu era ranita. Doar cei puternici au ramas la fel, doar cei ce-au inghitit noroi au simtit macar odata fericirea si doar ei stiu ce e viata.
Prefer sa doara acum, decat sa traiesc in minciuna, sa traiesc o viata care nu imi apartine si sa ma transform ca sa ma adaptez. Prefer sa nu ma adaptez, prefer sa nu fac parte dintr-un ‘sistem’ pe care il adopta majoritatea si prefer de o suta de ori sa simt totul pe pielea mea, sa-nvat din mine.
Exista oameni care au momente de omenie, dar exista oameni care inca sunt oameni, in ciuda varstei si a greutatii.
Ce castig? Imi castig viata.
“Cate vieti sunt intr-o viata, cati oameni intr-un om.”
Nu ma mai gasesc si nu sunt eu ce sunt acum. Nu pot schimba nimic…
Nu ajunge sa simt eu ca e asa cum vreau, nu ajunge sa mi se spuna, nu ajunge sa imi arate un strain, nu ajunge sa visez, nu ajunge sa iubesc. Pentru ca acolo e inima mea.
Eu nu vad ce e dupa acest tunel, aici e un ecou prea puternic ca sa ma pot auzi. Nu mai pot sa scriu, nu mai stiu ce sunt, nu mai vreau sa fiu aici, acum, asa. Eu sunt in exterior, nu apartin nicaieri.
Tremura tot, caci nu mai stiu nimic din ce stiam. E prea putin.
Fiecare om are doua parti interioare toata viata, sau nu?
Am inteles ca lumea ma transforma, exteriorul ma impinge sa fac anumite lucruri pe care nu le-as face daca nu as fi fost influentata de lumea inconjuratoare. Cu siguranta as zambi unui strain si i-as povesti intreaga-mi viata daca nu as fi fost dezamagita de atatia oameni, as fi ras cand un strain mi-ar fi spus un banc, fara sa ma intreb care este defapt intentia lui, m-as fi imprietenit cu fiecare om, daca nu as fi stiut ca exista si tradare, as fi iubit tot ce misca daca nu as fi stiut ca lumea-i rea.
Oamenii ne transforma. Nu ne nasteam rai sau egoisti, doar ca fiecare esec ne injecteaza o doza de putere si, in genereal, ne fura bunatatea si inocenta cu care am fost inzestrati. Si atunci, nu imi mai permit sa fiu eu, nu mai pot sa ma deschid la fel cum o faceam odata, nu ma mai lasa o lume prea moarta. Totul duce la blazare.
Ajungem imagini. Nu oameni, ci imagini. De asta fug si o sa fug cat pot.
“Cele mai importante lucruri in lume au fost realizate de oameni care au continuat sa incerce chiar si cand se parea ca nu mai e nicio speranta.” (Dale Carnegie).
E soare. Umbra-n mare parte a disparut iar cerul incepe sa lumineze Pamantu’-ntreg. Eu incerc sa prind aripi, incet, nu ma grabesc, caci in spatele meu e plin de scrum si praf ce se imprastie cu fiecare pas al meu.
Sunt incuiata intr-o lume mica si trista, dar sufletul meu zboara departe cu fiecare ceas ce trece, inima mi-e plecata acasa, nu e cu mine. E doar trupul meu ostenit si un psihic ce nu poate cobora mai jos.
Sunt eu; simplitate. Cu un interior in devenire- fortareata.
Ciorna (24.04.10′)
Inca un pas, alta poveste in devenire. Alt obstacol peste care voi trece, mult pesimism si necunoscut.
Imi i-au liber.
Ok, vad ca am delirat putin. E tarziu, vezi ca-i greu.
Era mai bine daca traiam cum ne-a lasat cine ne-a lasat pe Pamantu’ asta. Eram mai bine prosti, ne omoram mai bine intre noi si mai bine ne hraneam cu pisici vii ce dau din coada. Da’ noua ne trebe tehnologie, telefoane care sa ne f**a viata, internet si sociabilitati care sa ne cultive, cunoastere si evolutie. Rahat.
Mai bine prost si fericit, decat inteligent degeaba.
Azi dorm singura, fara mine. Promit.
 |
Pe cat de haios, pe atat de adevarat…
. Simbol: Varsatorul de Apa. Diluviu. Inundatie. Mai toarna un paharel… |
Element: Aerul. Aerul Varsatorului e incarcat de electricitate statica si imprevizibil. Iti dai seama ca vine furtuna, dar nu poti sa stii cand si cu ce forta. „Intensitate maxima” e o expresie foarte sexy cand nu se refera la fenomene atmosferice scapate de sub control.
Calitate: Fix. Varsatorul e versiunea umana a tornadei care a dus-o pe Dorothy in tara Oz. Sa incerci sa infrunti un uragan e foarte periculos si cu foarte multe taisuri. Poti sa o faci daca ai picioarele fixate intr-un soclu de ciment sau daca esti intr-un buncar.
Guvernator: Uranus, zeul schimbarilor bruste si Saturn, zeul reprimarii si al status-quo-ului. Zeul pozitiei misionarului cu lumina stinsa si al perversiunilor care nici macar nu stiai ca exista.
Activitate preferata: Sa ii sfideze pe ceilalti.
Carte preferata: „Cum sa comunici cu spiritele pechinezilor morti”.
Model in viata: Goldfinger.
Idol romantic: Inspectorul Gadget.
Slujba ideala: Seful borgilor.
Prima intalnire ideala: Sa il rapeasca extraterestrii si sa il supuna la experiemente sexuale.
Fraza cheie: „Rezistenta e inutila!”
Fraza de agatat preferata: „ Ai vazut ce au facut EI padurilor ecuatoriale?”
Parte a corpului: Gleznele, mereu scrantite de atata rasucit pe calcaie si iesit din camera.
Zona erogena: Incheieturile mainilor si picioarelor legate cu lanturi subtiri de argint care se prind intr-un piercing de diamant din buric.
Stil romantic: Posedat.
Ciudatenie sexuala: Obiceiul enervant de a sari din pat ca sa aranjeze camera video.
CARACTERISTICI
- Excentric sfidator care insira o amestecatura ametitoare de ideologii oricui reuseste sa prinda la inghesuiala.
- Cel mai posibil candidat la spitalul de glumeti dintre toate zodiile. Expresia „tulburari de personalitate” a fost inventata special pentru ei.
- Sunt sfasiati intre dorinta de schimbare si nevoia de securitate. Incearca sa schimbe lumea din jur ca sa creeze o atmosfera nonconformista. De fapt, le e frica de schimbare.
- Sunt distanti, nu pasionali. Le e teama de introspectie, pentru ca o sa descopere toate lucrurile pentru care nu au un raspuns. Nu traiesc in prezent ci alearga dupa un viitor ipotetic si abracadabrant.
- Le lipseste gena auto-analizei. Or putea sa emita judecati pertinente despre ceilalti, dar nu se pot intelege pe ei insisi.
- Daca nu esti de acord cu versiunea lor asupra adevarului, s-ar putea sa nu ii mai vezi vreodata. Demonstreaza-le ca sunt la fel de subiectivi ca si restul oamenilor si o sa ii termini.
EL
Daca nu este de-a dreptul stralucit, este cel putin un ganditor inovator care viseaza la un viitor minunat pe care de obicei e in stare sa il faca sa devina realitate. Este incantator de spontan dar in acelasi timp practic, respectabil si stabil. Inventiv, original si cand e in toane bune, nimic nu ii sta in calea planurilor indraznete… DAR:
- E mai degraba o combinatie intre doctorii Strangelove si Frankenstein.
- In cel mai bun caz e un excentric nevrotic si arbitrar care traieste in lumea viselor si este inofensiv.
- In cel mai rau caz e un monstru cu sange rece si extrem de multumit de rautatea lui care o sa te supuna unui sir nesfarsit de torturi mentale si o sa te priveasca in timp ce te distrugi cu detasarea emotionala a unui psihopat. Din cauza lui unele state au introdus pedepse pentru abuzurile mentale.
- E recunoscut pentru limba lui caustica.
- Poate sa se poarte foarte normal toata viata lui si intr-o zi cand iti zice ca se duce sa ia lapte o sa dispara si nu o sa il mai vezi vreodata.
- Are iluzii de grandoare care l-ar face sa roseasca pe un Leu. Crede ca e salvatorul umanitatii, indiferent daca umanitatea vrea/are nevoie sau nu sa fie salvata. Incearca mereu sa bage pe gat planurile lui marete unui grup care nu suspecteaza nimic.
- Acasa nu e nici egoist, nici dominator, dar doar pentru ca nu prea e prezent. Mai exact, o sa fie acolo in plan fizic, dar nu si cu mintea. Practic, o sa traiasca la subsol, in garaj sau un pod unde o sa mestereasca la ultima lui inventie. De obicei un dispozitiv cu care sa contacteze extraterestrii sau ceva asemanator.
- Nu prea se intelege cu altii. E incapatanat, tenace si cere mereu atentia celor din jur dar si extrem de bun la jocuri mentale complicate care sa iti faca creierii varza.
- Este ciudat, are o grimasa nervoasa si o lucire ciudata in ochi, expresie pe care de obicei ceilalti o interpreteaza ca fiind un zambet un pic mai straniu. E maestru incontestabil al sentintelor la minut, monologurilor interminabile si raspunsurilor la intrebari pe care nu le-ai pus vreodata. In zilele lui proaste, simpla aparitie pe strada le face pe pisici sa scuipe si pe caini sa inceapa sa urle.
- Formele standard de manipulare pe care le-ai aplicat la ceilalti barbati si au dat rezultate (sa zbieri ca apucata sau sa nu faci sex cu el vreo doua saptamani) nu o sa functioneze.
- S-ar putea sa ia droguri, dar nu ca sa fuga de realitate, ca Pestii. Mai degraba ca sa isi pastreze locul de munca si sa faca fata vietii de zi cu zi, cu doze care ar omori un elefant. Varsatorii au unul dintre cele mai inalte niveluri de toleranta la narcotice de pe planeta.
- Sufera de paranoia ce bate lejer spre patologic. Creeaza scenarii apocaliptice in minte. Converseaza cu personaje care nu exista in realitate.
- Are o latura extrem de perversa.
- Fie e un geniu ciudatel dar inofensiv, fie un anarhist sarcastic.
EA
Un spirit liber, vesnic curioasa si intotdeauna prietenoasa. Are un farmec enigmatic. Vrea un partener romantic si intelectual. Nu e posesiva sau geloasa, crede ca dragostea se naste dintr-o prietenie frumoasa. E un individ complet… DAR:
- E foarte draguta tot timpul pentru ca face numai ceea ce are chef.
- E rebela, capoasa si paradoxala. Poate sa fie de un individualism egoist si exasperanta.
- Cand e furioasa, s-ar putea sa se poarte ca un copil isteric – o sa dea din picioare, o sa dea ordine, o sa dea cu lucrurile de pamant doar ca sa iti faca in ciuda. Totusi, de obicei, o sa prefere sa adopte o atitudine filosofica cand se enerveaza si sa argumenteze pana cand incepi tu sa te isterizezi.
- E imprevizibila, nu o sa stii niciodata ce/cui o sa ii zici adio cand vrei sa pleci.
- Are foarte putine inhibitii in ceea ce priveste aparentele, opiniile si tactul. O sa aduca in discutie subiecte controversate cand e invitata prima data la ai tai acasa.
- Ii plac barfele, in special alea cu adevarat nasoale. O sa bata campii toata noaptea despre lucruri absurde, inclusiv care dintre vedete ar putea fi roboti sau extraterestri.
- Are un alai de prieteni de toate varstele, sexele, convingerile si personalitatile. E intotdeauna disponibila pentru susmentionatii prieteni la orice ora din zi sau noapte. Casa voastra o sa inceapa sa semene din ce in ce mai mult cu o combinatie intre Gara de Nord si un cabinet de psihoterapie alternativa.
- Cu cat esti mai ciudat, cu atat o sa te gaseasca mai incitant. Fi gata de experimente sexuale sau o sa sfarsesti langa o partenera foarte plictisita.
- O lasa rece sentimentalismul siropos. Daca este genul asta, o sa se uite la tine ca la o pierdere de timp.
- Este un pic materialista.
- „O viata nu e de ajuns” e o filosofie potrivita femeii Varsator.
Cum il depistezi: De obicei e unul din indivizii enervant de aratosi. Daca iti arati interesul fata de el, nici nu o sa te bage in seama, daca o sa il ignori o sa te devii centrul universului sau. Da, stim, e aplicabil la toti barbatii, dar uita-te la privirea lui. Daca cumva are o sclipire nesanatoasa, cam ca a pacientilor de la boli nervoase sau a sectantilor fanatici, e un Varsator.
Unde il gasesti: In cercurile laureatilor Nobel, inventatorilor de lucruri foarte folositoare si ale filantropilor umanisti… sau la cel mai apropiat balamuc. Ai mai multe sanse sa il descoperi in cea de-a doua categorie. Daca esuezi, incearca in salupele ecologistilor care protesteaza pe langa tancurile petroliere sau baleniere. O sa descoperi cel putin un Varasator pe jumatate inecat la bord.
Cum il intrigi: Povesteste-i despre lucruri foarte interesante pe care le-ai facut (ai adus pacea in Orientul Mijlociu, ai gasit leacul pentru cancer, ai descoperit o cale de comunicare cu forme de viata din alta galaxie, chestii din astea). Incearca totusi sa nu para ca ai o ideologie prea absurda
Prima intalnire: Nu o sa fie chiar o intalnire. O sa iti zica sa mergeti in oras sub pretextul ca esti o persoana interesanta. Dupa cateva iesiri din astea ca intre prieteni o sa descopere ca esti femeie si o sa fie un punct de pornire destul de bun.
Cand o faci: Nu are sens sa respecti vreo conventie in situatia asta, ca de altfel in orice alta situatie care implica relationarea cu un Varsator. Ideea e sa fii discreta ca sa nu isi dea seama, pentru ca s-ar simti vinovat ca a profitat de tine. Si tine minte ca atunci cand vorbea despre explozii primordiale, nu se referea la performantele lui sexuale.
Cand ii pui intrebarea: Niciodata. Ar realiza ca relatia voastra e mai multe decat prietenie. In orice caz, daca faci parte din vreo minoritate de orice fel, ai sanse sa il duci la altar, pentru ca nu vrea sa fie acuzat de discriminare.
Daca iti da papucii: Nu o sa iti dea pe bune papucii pentru ca inca te respecta ca persoana. Pur si simplu nu o sa mai faca sex cu tine. Adica nu o sa se schimbe mare lucru.
Daca ii dai papucii: O sa adopte o atitudine filosofica si o sa ajunga la concluzia ca e mai bine asa. O sa iti ceara sa ramaneti prieteni si nu o sa inteleaga de ce ii trantesti usa/telefonul in nas sau il impusti in picior.
Cum te descurci cu un Varsator?
- Are nevoie de mult spatiu.
- Niste munca voluntara la un azil o sa te faca sa iti dezvolti compasiunea.
- Onestitatea si explicatiile rationale sunt cea mai buna politica.
- Ii plac surprizele si cadourile neobisnuite.
- Ia foc daca ii zici ca numai ce ai vazut o farfurie zburatoare.
Cum se inteleg cu altii?
Pariaza pe: Balanta, Gemeni, Sagetator .
Doar prieteni: Berbec, Leu.
Impusca-te acum: Taur, Fecioara, Rac, Capricorn.
Oaia neagra: Scorpion, Pesti.
(Sursa: http://damaideparte.ro/)
“Un tanar fusese in razboi in Vietnam aproape 3 ani de zile. Intr-un final se intoarce in America si isi suna parintii:
- Mama, tata, ma intorc acasa, dar vreau sa va cer o favoare. Am un prieten foarte bun si as vrea sa il aduc acasa cu mine.
- Sigur, ne-ar face mare placere sa il cunoastem, au spus parintii.
- Mai e ceva ce ar trebui sa stiti despre el; in timpul razboiului a fost ranit foarte rau. A calcat pe o mina si explozia l-a lasat fara o mana si un picior. Nu are unde sa se duca si vreau sa vina sa stea cu voi acasa.
- Ne pare rau sa auzim asta, fiule. Poate rezolvam cumva sa ii gasim unde sa stea.
- Nu, vreau sa stea impreuna cu noi acasa.
- Fiule, ii raspunde tatal, nu-ti dai seama despre ce vorbesti. Un om handicapat ca el inseamna o povara foarte mare pentru noi. Avem si noi vietile noastre de trait. Ce sens are sa ne incarcam viata cu unul ca el? Lasa-l in pace si vino acasa. O sa-si gaseasca el unde sa stea.
In acest moment, fiul inchide telefonul brusc. Parintii n-au mai auzit nimic de el de atunci. Dupa cateva zile, au primit un telefon de la Politie care ii anunta ca fiul lor s-a sinucis aruncandu-se de pe o cladire. Erau chemati sa identifice trupul. Parintii inmarmuriti, au ajuns repede la morga si acolo au descoperit ca intr-adevar, fiul lor era cel care murise. De asemenea au mai descoperit un lucru.
Baiatul lor avea doar o mana si un picior.”
(Sursa: www.succesdublu.ro)
Totul e in mintea noastra, a fiecaruia, prost sau inteligent poti sa selectezi ce ajunge in tine, poti sa accepti sau nu sa te distrugi, poti sa alegi sa iti fie bine sau rau, poti sa indrepti ce trebuie indreptat, poti sa schimbi ce nu e cum ai vrea sa fie, poti sa faci orice, orice. Nu exista imposibil, atata timp cat iti doresti, cu conditia ca dorinta sa fie dorinta.
Nu ma depaseste nimic, atata timp cat iubesc ceea ce fac; nu e greu nimic, trebuie doar sa stai total detasat intr-o ploaie de vara.
Cerul e roz, iarba e galbena, soarele e al meu.
Eu nu dau inapoi, cred in mine si stiu ca asta-i tot ce imi trebuie. Eu am fost acolo cand ei lipseau, eu am plans cand ei radeau, eu am crezut cand ei minteau, eu am fost eu, cand ei au fost doar o imagine, eu am ras de tristetea mea cu ei, eu am facut ce-am simtit, ei doar si-au estimat orgoliul. Eu nu regret, ei nu stiu. Eu iubesc.
Eu le-am iertat pe toate, le-am inghitit toata mizeria si-as vrea sa uit.
Eu sunt aproape plina, aproape plec si nu revin.
A devenit, in timp, dezinhibata, desi urmele copilariei nu-i dadeau pace si puteau fi observate, cu greu, in privirea ei rece. A crescut cu acea ‘prietena’ care a modelat-o in favoarea ei, aceea care nu a iubit-o, caci erau doar doua copile si nu stiau prea multe. Astazi, ea nu mai e un copil; se apropie cu pasi repezi de o feminitate fortata, cu care se mandreste o lume-ntreaga. Mai putin ea.
Eu nu pot sa o vad. Eu nu vreau sa o vad si o evit, caci nu gandeam vreodata un viitor atat de trist in viata ei. Nu pot sa o aud cand tipa si nu vreau sa o vad asa, caci eu o stiu cu-adevarat si o iubesc pe ea. Nu iubesc un nume, iubesc un copil ce nu-si permite a fi cum e.
Noi nu mai suntem demult noi, in ochii ei. Am murit si nu vede ca langa ea sunt tot eu. De fapt, doar eu.
Din pacate prietenele mele se vor regasi. Toate.
Eu de Pasti, iubesc.
Noaptea trecuta am visat ca mi-am tatuat pe spate aceasta imagine:
Cerul fara soare e un cer pierdut, la fel ca fiecare clipa uitata, fiecare clipa devenind doar o amintire, fiecare secunda care trece fara a fi asa cum o dorim, fiecare vorba care-si face doar prezenta, orice timp ce plange; toate-s moarte. Si murim si noi, mor parti ce puteau fi nemuritoare.
“Poate ca asta inseamna viata: a urmari clipe care mor.”
Trecea pe langa mine, de manuta cu mama; avea vre-o 6-7 anisori. In fata bisericii, i-a nastere o scurta discutie:
“-Mama, ce-i aici?
-O biserica.
-Dar ce inseamna biserica?
-Hai lasa-ma cu bisericile acum, nu vezi ca pierdem tramvaiul?!”
Personal, nu-mi vine sa cred si nu vreau sa accept felul in care aceasta lume evolueaza. Pur si simplu deprimant.
Stropi de ceara incalzita iti lumineaza chipul, fruntea si buzele. In jurul nostru e doar fum, acoperit de esente tari ce imi ating simturi personale. Imi tintesc privirea in adancul tau si nu mi-o pot retrage. Dar, tu nu esti aici.
E aceasi noapte de vara pe care am simtit-o aproape de cateva ori, aceleasi cuvinte incuiate-n mine ce nu-mi dau pace, aceasi inima, acelasi trup, o alta minte, mai bolnava. Nu te gasesc niciunde, ori ai plecat, ori nici n-ai fost, stiu doar un sentiment care se incuie, si el. Esti umbra mea imaginara.
“Nebunie: sa faci acelasi lucru iar si iar asteptandu-te ca rezultatul sa fie diferit.”
Dumnezeu inseamna iubire? Cine este ‘arhitectul Universului’?
Am privit cu ochi rai un colt de lumina; batea printr-o fereastra sparta patrunzand pana-n mijlocul camerei. Aceasta lumina nu e totul, e doar un val timpuriu in care nu poate patrunde oricine, o seceta in plina iarna. Nu cunosc natura acesteia, caci imi pare venita din alt Univers, aici fiind doar o masca nedescoperita. Sunt o straina in raza ei, caci nu ma acopera deloc, eu o visez si-i plang de mila.
Afara, miresme bogate de primavara, miros de iubire si libertate-n aer, lumini pale ce-mi coloreaza spiritul. O alta lume privita cu alti ochi, cu ochi blanzi si curajosi; am iesit dintr-un tunel prea lung. Si acum privesc si simt natura, iubesc soarele si vantul cald, si cerul senin ce ma acopera, ador dimineata si muzica ce ma trezeste, iarba si golul meu. Tristetea e mascata cu un decor prea vesel.
Dar sufletul e acelasi. Inauntru e la fel. E tot pustiu si rece, desi am evadat. E ca un scut care ma apara, e o bariera care-i impinge si se transforma in plumb. Caci locuiesc aici, sunt tot aici si nu ma vezi, stam sub acelasi cer albastru care ne-acopera pe toti.
Am invatat sa zbor cu o aripa, si zbor incet, dar zbor departe.
The way we used to be,
A sunrise rising fake,
My way, meet me.
Under tears, I hide; cry me.
She’s a women,
You’re her soul,
Soul of steel and love;
Heavy words of gold.
She’s the women,
Laughing high,
Always hiding
From the line.
You’re the air, but she’s not breathing.
Every night on me/ Every word you see/ All that you should feel/ Inspiring me.
Don’t you see?/ It’s destiny.
De azi, spun nu de fiecare data cand am chef, spun da fara nicio retinere, ies in oras doar cu cine vreau, stau in casa cat vreau eu, stau in ploaie cat imi place, raspund la telefon doar cand am chef, nu dau explicatii decat cand vreau si cui vreau; de azi inainte chiar fac ce vreau.
Mi-am luat in palmi viata si o privesc. Viata mea nu e cum mi-am dorit-o eu; dar nu exista imposibil.
Nu e acesta idealul meu. De aceea.
Toate cuvintele care-mi rasuna acum pana-n adancul timpanului, se ofilesc, pe rand. Si sunt mii de vorbe, care acum ma macina; devin doar vorbe. Am afirmat un adevar prea crunt, prea adevarat si poate, prea repede? L-am scris in piatra iar acum nu il pot sterge, a ramas acolo si nu il vede nimeni. Si trec sute de suflete pe langa el, si nu-l observa nimeni. Eu sunt acolo clipa de clipa, ma chinui sa-l sterg, dar nu dispare. E un adevar greu.
In spatele meu, mainile imi sunt legate cu lanturi din plumb, si mor… Mor cu fiecare secunda trecuta, mor incet, moare consecutiv cate-o particica din mine, incet. Nu e nimeni sa ma dezlege. Sunt intr-o camera intunecata, unde lumina patrunde printr-o crapatura prea mica a peretilor, ma arde de dor, ma amageste si ma lasa acolo. Sunt in mijlocul incaperii, ma scurg in jos, sunt ghemuita si nu imi mai simt palmile. Caci mainile mele sunt legate si nu mai am nicio putere. E doar trupul meu cenusiu, ce se transforma-n scrum; atat de gol.
Sunt goala; eu, piatra si lanturile, murind.
Ma intreba cineva de ce toate articolele mele sunt triste.
Pentru ca scriu atunci cand sunt inspirata. Iar singurul lucru care ma inspira este tristetea. Dar asta nu inseamna ca sunt mereu trista.
“Nu exista ratacire la fel ca intristarea.”
Doar iti aud suflarea. Si iti simt toate gandurile mute. Mai trec pe aici doar sa-mi mai scriu un gand… si atat. Aici, in locul asta neutru, unde nu mai e nimic, doar ganduri si miresme de-amintiri ce nu-mi dau pace. Aici nu-mi gasesc decat o parte a mea pe care nu o mai vreau, aceea care opreste timpul. Si sta in loc.
De-as sterge un fir de praf ce-atarna langa fereastra, as intelege poate, ca n-ar mai fi la fel de tulbure privelistea de-afara, pe care-o vad in ceata. Chiar nu o vad. Dar cum sa-l sterg, caci fara el ar fi gol. In camera mea, e doar un fir de praf… si atat.
In stanga mea, sute de radacini smulse din adancul pamantului, insirate pe o pajiste pustie; si doar doua stele pe cer.
Daca esti tu, nu mai plagia, ca ajungi in mijloc de padure neagra, unde te pierzi. Afla-te si apoi porneste spre marea ta aventura; nu te pripi, vei fi surprins cand vei vedea ca n-ai fost singur niciodata. Omule de rand.
Sub influenta ta.
Intoarce-ti chipul spre mine si spune-mi ca tot ce traim e imaginatie si vis, spune-mi ca realitatea e dupa acest perete care ne constrange intr-un loc prea mic, rosteste-mi incet ca adevarul nu e adevarat.
Am simtit si focul, si mi-a placut. Dar simt si gheata, care ma taie.
Am luat o decizie. Am luat o decizie cu care ma lupt de vreo trei ani incoace. Sunt convinsa ca am ales ceea ce mi-am dorit, sunt impacata cu mine caci am fost cinstita. Chiar daca… nu imi e bine, nu imi va fi bine asa si nu mi-a fost niciodata. E ceea ce imi doresc si nu regret nicio secunda.
Ma bazez pe incredere, risc sa pierd, nu imi pasa.
Daca lumea s-ar intoarce invers, in sens opus, si toti am fi reali?
Ce inseamna realitate? O lume nebuna, preocupata de lipsuri materiale, putere, o lupta salbatica intre omenire, un concurs, o batalie, o infrangere? In realitate, suntem reali? Nu. Peste toate, uitam de noi.
Alergam desculta prin firele de iarba umezite care iau nastere la suprafata solului. Bruma. Si prin ceata, si prin ploi si vanturi, radeam in mijloc de nicaieri. Cand am zarit nimicul, m-am pierdut in ceata, caci am vazut ca sunt doar eu si nu e locul meu. Am ramas un sir de minute in loc, mi-am miscat doar gandul intr-o alta lume, unde erau cu totii. Mi-am vazut sfarsitul, inainte de a incepe si l-am negat si-l neg si-l schimb in timp, in viitor si prezent, dar cine stie? Am vazut si munti si ape si oceane si pietre mari, aripi, carari pustii de drumuri, am vazut chiar stele in timp de zi, dar nu te-am gasit pe tine. Am fost peste tot, am incercat, am cunoscut, am uitat, mi-am amintit, am si trait, dar… M-am ridicat si am zambit si am vrut sa infrunt; si am pierdut si-am castigat si niciodata nu a luat final. Vad, stiu si cred in mintea mea, nu ma inseala, desi as vrea. E ca un orizont fara de capat.
Daca as stii cum sa impartasesc o parte din mine cu-ntreg Universul, sa vezi si tu cum vad si eu. Sa stii ce stiu si eu.
Inainte sa zambesti, trebuie sa stii sa plangi. Sa plangi atat de tare incat sa nu stii ca plangi, sa crezi in lacrimi infundate-n ceruri senine, sa nu stii ce plangi, sa-ti umpli trupul cu gheata si foc, sa indraznesti sa te accepti, sa-ti vezi chipul plans in oglinda vietii si sa te stii pe tine asa. Chiar daca stii, nu vei stii niciodata ce stie aproapele tau, nu vei avea niciodata precizia lui, desi… nu vei stii.
Lasa-ma sa-ti citesc existenta mea pe acest pamant ce-mi fuge. Asculta-ma privindu-ma si nu ma intreba. Descuie-ti fiinta prin mine si lasa-ma sa-ti vad ochii ascunsi in adancul adevarului. Sunt eu, fiinta imbracata-n om si vreau sa ne vedem.
De ma vei gasi in infinit, sa nu ma cauti. Eu sunt aici, voi fi mereu. Daca cerul o sa ramana acelasi, sa nu il schimbi, sa-l stii asa cum a plecat, caci se intoarce in fiecare clipa din tine, in fiecare vorba si sterge, in pacat, a tale minciuni. Sa-ti iei umbrela peste tot, caci soarele o sa te arda in plina noapte, in zori de zi, cand vei fi la masa rotunda din mijlocul incaperii. Sa nu te bucuri, caci e inselator, sa stii sa fii ca tine, sa nu te-ncrezi in ce nu crezi, sa vii cand te chem, caci te voi zbura pana-n apusul soarelui. Si nu te va mai arde.
Cand te intrebi cine esti, unde gasesti raspunsul? Caci nu mai stii nici tu, cand nimeni nu te stie, nimeni nu te vede; ai uitat demult de tine si nu te mai gasesti. Ti-e atat de dor sa-ti amintesti cum esti ca atunci cand te stiai doar tu. Acum cine te stie? Esti un strain in propria-ti viata si ai uitat faptul acesta. Gonesti actori grabiti prin ploaie, contribuind la infinitul pe care tu il numesti viata. Puterile tale sunt imbatranite si nu isi amintesc clipa aceea pe care o urasti atat de tare. Clipa in care te-ai pierdut. Si-ai da orice…
Si calci Pamantul, dar nu te simte.
Chiar de ma vezi, nu ma opri, caci voi privi-napoi din cand in cand. Si s-ar putea sa te iubesc apoi.
“Locuiesc vis-a-vis.
Te vad in fiecare dimineata gol, cu ferestrele larg deschise.
Nu ma arat, caci asta te-ar face sa zambesti.
Te studiez.
Numar femeile pe care le porti seara,
Si le incercuiesc pe cele care si-au castigat dreptul sa deschida fereastra dimineata.
Iti stiu chipul speriat cand esti singur si te-am vaut de atatea ori plangand dupa ce ai umilit o femeie care tocmai a plecat.
Ti-am vazut toate mastile, caci intr-o zi ai lasat ferestrele deschise si la pod.
Trebuie sa urci in fiecare zi treptele alea singur ca sa iti alegi cine vrei sa fii.
Cred ca doar in trei zile din ultimul an ai trait fara nicio masca. Si atunci iti venea mereu in vizita aceeasi femeie. Dar atunci inchideai ferestrele.
Toate.
Si plecau.
Toate celelalte.
Intra cu spatele drept la tine dar iesea fugarita de cat de tare te-ar fi iubit daca nu te-ar fi stiut atat de bine.
Atat de rau, de fapt.
Nu iubi.
Asteapta sa vin sa-ti fac curatenie.”
Mihaela Radulescu.
Culori excentrice si non culori… in ceea ce vad, simt, traiesc. Gandesc ca, odata, cand nu voi mai fi un copil, voi sparge fiecare balon care pluteste acum in aerul ce il respir. Atunci cand voi renaste, in viitor, candva, cand am sa parasesc lumea mea, atunci cand am sa fiu in lume. In realitate.
Ce daca, am ratacit un ac in fan? Oare cate am mai pierdut, si cate voi mai pierde?
De ce nu sunt aici, ci sunt ii viitor, nu stiu. Am fost mereu acolo, cu pauze scurte in care am cunoscut fericirea. Ziua de astazi, clipa traita inseamna viata. Si daca a iubi inseamna fericire, atunci a trai inseamna extaz de fericire.
Douazeci de minute mai tarziu ma gasesc in mijlocul unei camere goale, intinsa pe spate, cu privirea tintita-n tavan. Imi vorbesc despre infinit.
Daca ai fi o pasare, cat de departe ai zbura?
